#
MENU

Concurs: Pune-o pe Lorena!

“Vreau să mă apuc de scris”. Mic manual de...

January 9, 2017 Comments (14) Views: 1733 SPICY

Am dansat pe un vapor de croazieră

Guest post de Monica Ramirez

Au trecut mulţi ani până când am pășit în mod real pe puntea unui vapor și asta numai datorită unei întâmplări.

Dansam la Aro Palace în Brașov, într-un spectacol de excepţie a cărui faimă ajunsese și peste hotare. Într-o seară s-a zvonit că în public se află o impresară australiancă în căutare de artiști pentru contracte pe vapoare de croazieră. După spectacol am făcut cunoștinţă cu Jan Rogers, o blondă minionă cu ochi albaștri pătrunzători. Nu căuta dansatori la momentul acela, dar mi-a cerut totuși datele de contact. A trecut mai mult de un an, timp în care am uitat de visul meu marinăresc. Telefonul lui Jan m-a luat prin surprindere. Plecarea era într-o săptămână.
Urma să mă îmbarc din portul Pireu pe MV Aegean I, un vapor de croazieră grecesc de tonaj mediu, prin urmare nu unul dintre mastodonţii diformi plutitori cu care nu prea am nimic în comun, ci un vas cu linii clasice, asemănător cu vechile corăbii la care visam cu ochii deschiși în copilărie. Prima destinaţie? Insula Ibiza. Asta era vestea bună.
Vestea rea era că aveam să fiu singura dansatoare româncă într-o trupă de rusoaice. Vestea și mai rea? Rusoaicele erau furioase și extrem de ofuscate pentru faptul că Jan o înlocuia în ultimul moment pe una dintre ele. Nu cu o altă rusoaică, ci cu o româncă. Sigur, nu m-a ajutat prea mult nici afirmaţia lui Jan cum că „românca e o dansatoare mai bună decât toate rusoaicele la un loc”. M-au primit cu zâmbete de gheaţă, informându-mă cu o satisfacţie vădită că trebuie să învăţ treizeci de spectacole în aproximativ cinci zile. Habar n-aveau că pentru mine asta chiar nu era o problemă. Sar peste calvarul primelor zile, timp în care m-am concentrat pe învăţat, ignorând răutăţile gratuite. Când mi-a ajuns, le-am informat la rândul meu că eram la un pas să le arunc peste bord. În larg. Ne-am împrietenit aproape instantaneu.

*

Cei care-și doresc să muncească pe vapoare de croazieră trebuie să înţeleagă că viaţa pe mare este complet diferită faţă de viaţa pe uscat. Legile maritime internaţionale sunt uneori la fel de stricte precum cele militare. Pentru propria siguranţă, precum și pentru siguranţa pasagerilor, se impune o anumită disciplină și uneori chiar respectarea fără șovăire a ordinelor primite. Există o scară ierarhică respectată cu stricteţe. Căpitanul este ofiţerul cu cel mai înalt grad, ceea ce înseamnă că are drepturi nelimitate asupra echipajului. Nu, nu te condamnă să fii biciuit dacă faci tâmpenii și nici să tragi la galere, dar este foarte posibil să te debarce cu toate catrafusele în primul port. Staff Captain, căpitanul personalului, este al doilea la putere și, de obicei, dacă faci o prostioară ajungi în biroul lui, musai foarte spășit. După cum am mai spus, tâmpeniile sunt rezervate pentru boss-ul cel mare. Directorul de croazieră, Cruise Director, este un fel de căpetenie a artiștilor și persoana care interacţionează cel mai mult cu pasagerii. El este cel pe care trebuie să-l înjuri că te-a pus de serviciu la îmbarcare, embarkation duty, cu două ore înainte de începerea spectacolului, ori la debarcare, desimbarkation duty, la șase dimineaţa, când tu te-ai băgat în pat pe la patru.

Viaţa pe vapor se leagă fără doar și poate de nenumăratele exerciţii pentru situaţiile de urgenţă. Renumitele și mult urâtele lifeboat drills, cu tot cu purtarea obligatorie a vestelor de salvare. Fiecărui membru al echipajului i se desemnează un grup de pasageri pe care trebuie să-l stăpânească, îndrume și îmbarce în bărcile de salvare în caz de urgenţă. Echipajul este obligat să efectueze astfel de exerciţii la începutul croazierei, pentru a instrui pasagerii proaspăt îmbarcaţi. Dar asta nu e tot. Un alt exerciţiu săptămânal și independent de pasageri este obligatoriu, de obicei în timp ce vaporul este ancorat în port. La acest exerciţiu participă numai membrii echipajului și se simulează scenarii mai complicate, precum un incendiu de proporţii sau poate un atac armat. Chiar dacă la început pare o joacă plictisitoare, înţelegi destul de repede că trebuie să iei lucrurile foarte în serios. În cazul unui incident major, ai responsabilitatea de a salva vieţile pasagerilor care fac parte din grupul tău. Nu e ușor să stăpânești o ceată de oameni speriaţi, poate chiar pe jumătate isterici. În condiţii de stres suntem tentaţi să devenim iraţionali și asta chiar cu preţul propriei vieţi. În caz de nevoie, trebuie să fii pregătit să scuturi zdravăn un pasager care-și pierde capul, punând în pericol viaţa lui și poate și pe a altora. În general, pasagerii tind să aibă o atitudine recalcitrantă în timpul exerciţiilor de salvare. Vorbesc mult și tare, râd, nu sunt atenţi, fără să realizeze că, în caz de urgenţă, viaţa le poate depinde de acele instrucţiuni pe care le ignoră. Eu aveam o soluţie foarte simplă și eficientă pentru a-i cuminţi. Când mă întrebau în ce constă exerciţiul, le răspundeam cu toată seriozitatea că exersăm coborârea în rapel pe frânghie până la barca de salvare. Nu dădea greș niciodată. Se așternea o liniște exemplară, nu se mai auzea nici musca. Recalcitranţii se ascundeau pe undeva prin spatele grupului.

Este absolut necesar să te integrezi în peisaj în cazul în care vrei să trăiești și să muncești pe un vapor. Salariul atrăgător își pierde importanţa dacă nu te poţi adapta ori ai aversiune faţă de apă. N-o să ai parte numai de zile însorite. Furtunile, apele zbuciumate vor deveni parte integrantă din viaţa ta. Marea este imprevizibilă. Furtuna poate izbucni din senin, te ia pe nepregătite. Dacă nu respecţi și nu iubești marea cu adevărat, nu poţi rezista. Iar vaporul trebuie să devină o parte din tine. Colaborarea și munca în echipă sunt unelte esenţiale pentru supravieţuire în situaţiile de criză. Prieteniile care se leagă pe vapor, apropierea dintre oameni reprezintă experienţe unice, de neuitat. Devine mai mult un mod de-a trăi decât o simplă slujbă. Ca membru al echipajului primești o cabină mică, pe care de regulă o împarţi cu alte persoane. Cu cât cabina care ţi se repartizează se află la un etaj inferior, cu atât condiţiile de trai sunt mai vitrege. Ultimul etaj aparţine ucenicilor de marinari, precum și personalului de serviciu.

Artiștii sunt ceva mai privilegiaţi, beneficiind de cabine de pasageri. Chiar dacă spaţiul este o idee mai mare, tot împarţi cabina cu o altă persoană. Ordine și disciplină, acestea sunt regulile de aur. Nu ai cum să trăiești altfel într-un spaţiu atât de mic. Nu mai vorbesc despre zilele în care marea este agitată, când ajungi în cabină și găsești totul de-a valma. Oftezi și o iei de la capăt. De cele mai multe ori, cabinele au paturi suprapuse. Patul de deasupra se află în dreptul hubloului, așa că era întotdeauna al meu. Îmi plăcea să adorm și să mă trezesc cu marea în faţa ochilor. Sigur, am avut parte și de peripeţii datorită acestei alegeri, ca spre exemplu un zbor magnific până la ușa de la intrare pe timp de furtună. Evident, în timp ce dormeam. Altă dată, furtuna a spart hubloul și m-am trezit cu un val spumos fix în pat.

Echipajul mănâncă în săli de mese special amenajate pentru ei, numite mess halls, exceptându-i pe artiști și câteodată o parte din personalul de croazieră, cruise staff, care au acces în toate restaurantele destinate pasagerilor. Fie că servești masa la restaurant ori nu, mâncarea este gratuită și extrem de bună și variată. Băuturile alcoolice se plătesc și preţurile sunt destul de piperate. Desigur, dacă suferi de rău de mare, toate acestea sunt de prisos și ar fi mai cuminte să-ţi găsești o slujbă cu… picioarele pe pământ. Nu de alta, dar nu te poţi bucura de viaţă, indiferent ce-ţi oferă, dacă îţi petreci jumătate din timp cu un lighean în braţe.

Contractele variază între trei și zece luni. Mi s-a întâmplat să lucrez și doi ani fără nici o pauză. Personalul de croazieră are în permanenţă contact direct cu pasagerii și reprezintă cartea de vizită a companiei maritime, așadar politeţea, zâmbetul și entuziasmul sunt elemente obligatorii. Nu e întotdeauna ușor să-ţi menţii zâmbetul indiferent de situaţie, mai ales dacă pici din picioare de oboseală ori dacă nu te simţi prea bine. Nici pasagerii nu-ţi fac viaţa prea ușoară. Din momentul în care ajung pe puntea unui vapor, oamenii tind să dea în mintea copiilor. La propriu. E ca și cum ar uita toate regulile de bun simţ după care se ghidează pe uscat. Te depistează imediat datorită uniformei pe care trebuie să o porţi în timpul zilei. Se apropie cu ochi mari și inocenţi de focă beată și-ţi adresează cele mai amuzante întrebări; spun amuzante pentru a păstra o marjă de respect. Cea mai faimoasă și regina tuturor întrebărilor ar fi: „La ce oră se servește bufetul de la miezul nopţii?” Oricine a lucrat pe un vapor de croazieră s-a confruntat cel puţin o dată cu această întrebare. Eu răspundeam mereu că la unsprezece și un sfert și eram crezută pe cuvânt.

Apoi interminabila problemă a toaletelor publice, care se găsesc din zece în zece metri. Este imposibil să te plimbi pe un vapor de croazieră fără să dai peste zeci de toalete publice. Cu toate astea, mi s-a întâmplat de nenumărate ori să mă aflu chiar în faţa unei astfel de uși, marcate cu un semn cât o zi de post, și să fiu întrebată unde se află toaleta. Îi trimiteam pe pasagerii respectivi într-o adevărată excursie prin tot vaporul. „Luaţi liftul trei etaje, o luaţi pe coridorul din dreapta până la capăt, apoi stânga și iar dreapta. Coborâţi pe scări încă patru etaje, stânga pe coridor, urcaţi două etaje, coridorul din dreapta…” Și tot așa până îi aduceam înapoi de unde au plecat. Le deschideam chiar eu ușa toaletei în faţa căreia se aflaseră cu numai cincisprezece minute mai devreme, afișând cel mai politicos zâmbet cu putinţă. Unii gustau gluma. Alţii nu. Drept care, mă trezeam cu un written complaint, o plângere scrisă adresată căpitanului. De obicei, căpitanii se amuzau copios și-mi făceau cinste cu un coniac Metaxa de cinci stele. Dar am avut și un căpitan japonez, care probabil provenea dintr-o familie de samurai, pentru care simţul umorului era un fel de noţiune abstractă. Nu mai este cazul să spun că nu-mi gusta nici un fel de glumă, așa că mai întâi primeam o notificare, written warning. Dacă nu mă potoleam, ceea ce nu se întâmpla niciodată, plăteam amenzi cuprinse între zece și douăzeci și cinci de dolari. Probabil în funcţie de sarcasmul răspunsului. Dar a meritat de fiecare dată.

Am avut și pasageri care s-au îmbarcat fără să știe unde merg. Îmi amintesc de o familie de americano-chinezi, complet pierdută în spaţiu. M-au întrebat încotro navigăm. Le-am răspuns că în China. S-au bucurat foarte mult, gândind cu voce tare că ar trebui să-și anunţe familiile din ţara de origine. M-au întrebat în cât timp ajungem. Le-am răspuns că în seara aceea. S-au bucurat și mai tare. Ne aflam în Miami, Florida. Oceanul Atlantic. No comment.

Altă dată, o doamnă ne-a felicitat pentru spectacol, după care ne-a întrebat dacă noi chiar locuim pe vapor. „Sigur că nu,” i-am răspuns. „Spaţiul este foarte limitat. În fiecare seară, după ce ne terminăm treaba, vin elicopterele și ne duc acasă.” Femeia a dat din cap în semn că a înţeles, apoi a întrebat unde locuiesc. I-am răspuns că în România. Mare greșeală. Nu auzise vreodată de așa ceva. Am lămurit-o că e o ţară pe undeva pe lângă Rusia. Faţa i s-a luminat. Auzise de Rusia!

„Dar nu e cam departe? Când mai apuci să te odihnești?”, a întrebat cu un aer îngrijorat.

„Păi, asta e, că nu prea mai apuc. Dorm cum pot în elicopter. Imediat ce ajung acasă, trebuie să mă întorc.” M-a privit cu părere de rău și mi-a urat succes și somn cât mai lin. Nu e o glumă, vorbea cât se poate de serios.

Într-o seară, mă aflam în lift, în drum spre sala de spectacol. Ușile s-au deschis între etaje și două doamne foarte elegante au pășit înăuntru. M-au întrebat dacă „urc în sus”. Le-am răspuns că o iau la dreapta. S-au retras grăbite, comentând între ele că trebuie să găsească liftul care „circulă doar în sus și-n jos, nu de la dreapta la stânga”.

De 1 aprilie, tot în Florida, Directorul de Croazieră a anunţat că poftește pasagerii la babord pentru a fotografia vestitul gheţar de la tropice ce alimentează cu apă potabilă portul Fort Lauderdale. În cinci minute, aproape ne-am răsturnat pe partea stângă, majoritatea pasagerilor bulucindu-se la babord cu aparatele de fotografiat gata de acţiune.

După câteva minute, Directorul de Croazieră a anunţat că era doar o glumă de 1 aprilie. Mulţi pasageri au rămas pe loc, în speranţa că totuși vor avea norocul să dea peste un gheţar în drumul nostru către Nassau, Bahamas.

Dar îmi amintesc şi cele patru zile și nopţi petrecute în mijlocul unui ciclon, la est de coasta Madagascarului. La un moment dat, vaporul s-a înclinat atât de mult spre tribord încât ne-am scufundat în apă cu toată partea dreaptă. Pianul și o parte dintre mesele și scaunele sălii de spectacol au zburat prin geamuri. Căpitanul a dat de băut la toată lumea, după care ne-a mărturisit că timp de câteva minute ne-am aflat la mila lui Dumnezeu, gata să ne răsturnăm complet. Când ne-am reîntors în Madagascar, primarul orașului ne aștepta cu fanfara și am aflat că fusesem daţi dispăruţi. Din o mie două sute de pasageri au rămas la bord doar două sute, restul grăbindu-se să debarce fără să-și mai ceară banii înapoi.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

14 Responses to Am dansat pe un vapor de croazieră

  1. LadyR says:

    Multumim pentru post. Care era scopul acestui exercitiu? Ce se doreste? Care-i cutuma?
    Iti tratam oaspetii cu…indiferenta? Asa trebuie, de nu posteaza nimeni?

  2. Lorena Lupu says:

    adică?

  3. LadyR says:

    Adica as fi zis ceva critica cinica constructiva din postura de cititor (nu scriitor) amator, dar daca vad ca sunt singura, imi reprim impulsul. N-as vrea sa fiu nepoliticoasa…:)

  4. Lorena Lupu says:

    Mă scuzi, tu ce-ai fumat azi? Că în alte zile îmi laşi impresia de om normal şi la locul tău.

  5. LadyR says:

    Hahaha 🙂 Likewise!

    Ce-i drept, mi-a dat un high conversatia de la celalat articol 🙂

    Let`s kiss, hug and make friends 😉

  6. Lorena Lupu says:

    Jură-te că mă freci la icre cu istericale şi instrucţiuni nesolicitate, când ştii exact cât mă irită, şi ai tot tu pretenţia să hug şi kiss cu tine.

  7. LadyR says:

    I`d call it quits, ca nu-i frumos sa te frec la icre, dar nu ma pot abtine. Daca n-ai timp / chef de mine, ignora-ma, dar nu ma omori pentru faptul ca nu pot sa-mi reprim impulsul de a raspunde la ceva ce-mi adresezi direct, si e FLAGRANT ERONAT…

    N-aveam NICIO pretentie! De unde rezulta din ce-am scris eu ca era o pretentie. Era o sugestie. Iti sugeram cum sa scapi de mine (fara ban). More than that! Era o invitatie la – ghici ce, tema zilei – prietenie!

  8. Lorena Lupu says:

    să-ţi vând un mic pont psihologic: prietenia nu se câştigă prin acuze, prin dat cu curu’ de pământ, prin panaramă, prin obrăznicii şi prin agasare. Iar dacă îi spui unui om care chiar acordă atenţie cititorilor lui că “you don’t strike me as friendly”, ce obţii e ostilitate instant.

  9. LadyR says:

    Si daca gasesti UN rand in care ti-am dat instructiuni, pe 1, cum iau salariul, donez.

    Ca te-ai aberat. Cap coada.

  10. Lorena Lupu says:

    Şi da, îţi recomand să call it quits. M-ai sufocat cu destule pe ziua de azi, şi nu vreau să ajung să vomit când îţi văd nickul în zona de comentarii.

  11. Lorena Lupu says:

    Încă din primul comment când îmi explicai cum ar trebui să fiu eu prietenoasă şi să stau la cafele cu mii de oameni ca să îţi par ţie friendly, respectiv să fiu super fericită că mi se ia aerul, ca să îţi par ţie friendly, respectiv “să las sentimentele”, că nu-ţi par ţie friendly, ce ai făcut tu se numesc INSTRUCŢIUNI. NESOLICITATE. Acum: ai de gând să încetezi să mă mai fuţi la cap cu ce crezi tu că ar trebui eu să fac? Hint: Nu-mi pasă.

  12. LadyR says:

    In acceptiunea generala “prietenie” e cu entuziasm, “bine-ai venit”, “ce ma bucur sa te vad”, “hai sa ne tinem de mana si sa ne impletim codite”. Mai realist si in cazuri fericite, prietenie chiar e cu “iti iau aerul”, poate chiar cu “hai, ia-mi aerul, o ora cat stam la cafea, ca muream de dorul tau, om fain”
    Ti-ai ales alt stil, acum de ce te-ncurci cu sentimentalisme?

    Ca sa fim clari, la aia ne referim? Da?

    Am inceput cu “In acceptiunea generala” si am incheiat cu “acum de ce te-ncurci cu sentimentalisme?” – poate-s proasta, dar nu ma duce capu` cum de ar putea sa fie astea instructiuni.
    Poate esti confuza, tu ai incheiat articolul cu “Fii outgoing. Fii prietenos. Fii prietenul cititorilor tăi”. Nu eu.

  13. Lorena Lupu says:

    Remarc că din nou îmi încalci solicitarea firească să nu-mi mai abuzezi timp şi insişti. Măcar dacă ai încerca ceva nou, dar insişti cu un căcat la care ţi-am răspuns deja. În mod cert, genul ăsta de cotropire obraznică şi pisăloagă a timpului altuia nu e de natură să insufle nimănui sentimente de prietenie faţă de tine.

    Da, acel momentariu îmi povestea cum ar indica un specimen toxic şi stresant ca tine că ar trebui să fiu, ca să par prietenoasă. Regret, nu pot fi prietenoasă după criteriile unui specimen toxic şi stresant ca tine cu mii de unici, pentru că asta ar presupune să nu mai am viaţă personală.
    Modul meu de a manifesta prietenie e să tratez cu atenţie fiecare comentator şi să livrez regulat conţinut mişto.

    De curiozitate: ai de gând să-mi fuţi în continuare timp reluând fiecare idioţenie pe care ai debitat-o şi la care ţi-am răspuns deja?

  14. Lorena Lupu says:

    Pentru că dacă ai de gând să-mi fuţi în continuare timp la care nu ai nici un drept, prefer să te cari pur şi simplu şi să nu mai consumi nimic din ce livrez. Un view în minus, două ore de stres şi scârbă economisite.

Leave a Reply

%d bloggers like this: