Amintiri din copilărie

După cum vă mai amintiţi, şi dacă nu vă amintiţi voi, vă amintesc eu, am făcut un concurs acum zece zile, punând la bătaie cartea “Castelul de sticlă” de Editura All. Condiţiile de participare: Mergi pe pagina de facebook Lorena Lupu, dă like şi relatează o întâmplare ciudată din copilărie. Poveştile au fost captivante, tocmai de aceea, le compilez acum în acest articol.

1.

” Într-o vară, când aveam cam 4-5 ani, am fost cu maică-mea la Olănești să facă un tratament.

Prima săptămână, din nu știu ce motiv, a trebuit să împărțim camera de hotel cu o tanti care avea un băiețel cam de vârsta mea, pe nume Marius. Uneori se întâmpla să rămânem singuri în cameră. Nu mult, cinci-zece minute, dar Marius profita din plin de acele scurte momente ca să mă terorizeze.

De exemplu, venea foarte aproape de mine și pe un ton apăsat, îmi zicea enormități de genul: „te omor” sau „bag cuțitu-n tine” sau „te strâng de gât”. Eu făceam ochii cât cepele și începeam să plâng. Nu știam cum să reacționez, că nu eram obișnuită cu asemenea declarații – oamenii din jurul meu erau, de obicei, pașnici și binevoitori. Și, cum ai mei mă învățaseră să nu fiu pârâcioasă și smiorcăită, nu mi s-a părut că ar fi o idee bună să-i povestesc maică-mii despre Marius cel dement.

Dar într-o zi, întorcându-se în cameră, mama m-a găsit pitită după perdea, plângând. Cum-necum m-a făcut să-i zic ce se întâmplase: Marius, care acum se uita la mine foarte uimit din brațele mă-sii, ieșise pe bacon cu păpușa mea Mana (urâțică și crăcănată, dar o iubeam la infinit) și, ținând-o de păr, s-a făcut că o aruncă peste balustradă. Eu am țipat și l-am rugat să mi-o dea înapoi, iar el m-a întrebat dacă prefer să mă arunce pe mine de la balcon.
După mărturisirea mea, a urmat o discuție aprinsă între mamele noastre și până la urmă au hotărât că cei doi vor cere să fie mutați în altă cameră.
În ultima zi pe care am petrecut-o cu ei, mama lui Marius mi-a dat o carte de colorat și o cutie de creioane noi-nouțe. Mama a răspuns rece că „nu e nevoie”, la care femeia a spus că Marius a insistat și că nu i-a dat pace până nu ne-a cumpărat, și mie și lui, câte o carte și creioane de colorat.”

Ioana P.

2.

“Mi-am petrecut mare parte din copilărie singură în casă, că tata lucra în ture, iar mama făcea navetă grea, cu trenul, pleca dimineaţa şi ajungea înapoi seara.

Într-o zi, pe la patru ani şi ceva, singură fiind, de la ora 13,00 până pe la 21,00, la un moment dat, când era deja întuneric afară, s-a luat curentul. Ştiam care e treaba, dar tot nu-mi plăcea pe întuneric, aşa că mi-am făcut cort sub pături, unde îmi ţineam lanterna aprinsă, pentru atmosferă. S-a stârnit însă o furtună afară (chestiune pe care n-o ştiam eu atunci) şi a început să se audă un zgomot ritmic, pe care eu în mintea mea l-am asociat paşilor târşâiţi ai cuiva pe holul apartamentului.

Drept pentru care, am încuiat uşa sufrageriei pe dinăuntru, am coborât jaluzele la geamuri (că dacă se duce hoţul în balcon, pe la bucătărie, şi mă vede pe geam!), am stins lanterna şi am încercat foarte serios să nu respir, ca să nu se vadă că se ridică pătura pe care mi-o trăsesem pe cap. M-a găsit aşa mama, câteva ore mai târziu, înnebunită că unde e copilul şi de ce e uşa încuiată. După criza de plânset de rigoare, când a venit şi tata din tura de după-amiază, pe la 23,30, eu continuam să spun că se aude cineva care vrea să intre în casă şi să ne omoare.

Ai mei au făcut linişte şi ghici ce, chiar se auzea zgomotul cu pricina. Tata nu s-a lăsat până nu a găsit sursa (ştia el, săracul, că altfel n-o să aibă linişte tot restul nopţii): din cauza vântului, clema antenei TV – o znămenie de metal cât caru’, folosită ca să prindem Odessa – se lărgise şi “bătea” ritmic în balustrada balconului, băgând spaima în mine. Tata mi-a arătat cum face, a strâns-o temeinic, convingându-mă că de acolo e şi că nu se mai aude, după care ne-am culcat, eu liniştită şi dormind buştean până dimineaţă, ai mei făcând noapte albă fiindcă erau de părere că nu sunt părinţi buni. Eu i-am iubit pentru că s-au pus la mintea unui copil de patru ani şi nu m-au trimis la culcare cu două palme la fund, cum se obişnuia. Întunericul nu-mi place nici acum, dar măcar ştiu că zgomotele ciudate în casă noaptea au mereu o explicaţie logică.”

Anca S.

3.

” Eram la bunici, mică, să tot fi avut 4 ani maxim. Iubeam animalele, aşa cum le iubesc şi azi, iar bunicii mei aveau bivoliţe pentru laptele lor gras şi care făcea o smântână numa’ bună de întins pe pâine ca untul. Într-o sâmbătă pe la prânz, ne adunăm la masă. Bunica făcuse supă de cartofi, cu smântână evident. Mie îmi puneau în farfurie din aceea de tablă, mică, să nu o sparg. Eu mi-am luat farfurioara pusă la răcit pe masă şi am dispărut. M-au căutat cu toţii preţ de vreo jumătate de oră. Ca să mă găsească în poiata bivoliţelor, încercând să hrănesc un viţel fătat de cel mult o lună. Stăteam cu farfuria în mână şi încercam să îi dau supă cu linguriţa, iar el încerca să bage botul. Şi îi mai şi explicam frumos: “Nu se face aşa, se mănâncă cu linguriţa, că aşa fac copiii educaţi”.

N-a fost prima dată când m-au pierdut între animale. Şi nici ultima. Poate de aia sunt atât de sălbatică.”

Mihaela.

4.

“Acum doi ani am citit (sau am încercat să citesc, că nu am reușit să o finalizez din cauza lacrimilor) cartea “Fiicele perfecte ale bărbaților alcoolici” și a fost momentul în care am realizat efectiv cât de tare m-a afectat această dependență a tatălui și co-dependență a mamei. Filmul “The Glass Castle” a avut asupra mea același impact, l-am urmărit cu nod în gât și ochii împăienjeniți.
Din copilăria și adolescența mea nici nu știu ce să descriu prima dată: senzaţiile de “sfârșit de lume” care însoțeau toate sărbătorile și evenimentele terminate aproape inevitabil în beție urmată de gelozie, brutalități și umilințe pe care mama le înghițea cu stoicism “pentru copii”, picioarele tatălui meu ieșind din gardul viu de pe alee, în care se prăbușise în drum spre casă, închipuirea mea că într-o zi o să intre drept și demn și îmbrăcat în sacou pe poarta unuia dintre cele mai prestigioase licee din oraș, la care habar n-avea în ce clasă sunt…
Sau cel mai pregnant: eu pe holurile spitalului de psihiatrie căutând disperată un medic care să îmi spună cum să îl tratez pe el care stătea ascuns în curtea spitalului înnebunit de frică și de voci care îl urmăreau. Pe el, tatăl meu, absolvent al Școlii populare de artă secția regie, omul inteligent și talentat prins în colivia unei existențe mediocre care îl sugruma, îi turna pe gât cu propriile mâini licorile blestemate care dezlegau fiara din el și o îmbrânceau afară pe ușa coliviei.”

Dana.

5.

“Aveam 7 ani când am înţeles că nu am să văd niciodată şi că nu pot desena copaci cu creionul pe foaie. Îmi plăcea zgomotul creionului pe hârtie, mă relaxa, îmi amesteca gândurile. Atunci, îmi aduc aminte că m-am simţit foarte furioasă, dar cu timpul, furia s-a transformat în altele. Ei, fiecare cu dramele lui…

În orice caz, cartea nu este o pierdere de timp. Ps: corect ar fi să spun că am ascultat-o, dar m-am obişnuit să întrebuinţez verbul “a citi”, ori de câte ori vorbesc despre o carte.”

Alina.

6.

Cu mintea de acum, pot să calific “ciudat” faptul că, în copilărie, îmi doream să fiu “dacii” şi/sau “romanii”. Aveam scut (din capacul unei oale de 20 de litri, sabie (chiar două, una curbată, pentru conformitate istorică :-)), arc, săgeţi, togă/pelerină dintr-un sac de iută şi coif dintr-o minge de gumă întoarsă pe dos.

Mai grav este că, inspirată fiind de Gerula, obişnuiam să le spun celor din jur “deoarece cam puţi”. Partea bună pare să fi fost că nu spuneam la întâmplare, încercam să contextualizez, că altfel n-avea rost.

Mă gândesc acum că, la vârsta aia, trebuie să fi fost destul de complicat să găseşti contextul potrivit să spui celor din jurul tău că put, cu subiect şi predicat. Toată treaba s-a dus de râpă când, încercând să îmi fac ghioaga ţintuită, m-am învârtit pe lângă cazanul cu bitum fierbinte al unor muncitori care izolau o clădire de alături şi m-am ars. Rău. Ca atare, tot arsenalul meu războinic a sfârşit pe foc. Pentru ciudăţenia asta, mulţumesc frumos, Sergiu Nicolaescu, you movie making, brainwashing mofo! (& RIP!)

Ioana G.

7.
“Locuiam la bunici când eram mică, într-un bloc compact din Bucureşti, cu mai multe scări; (un bloc, n. r.) care avea formă de C şi o curte interioară mare, unde ne strângeam toţi copiii să ne jucăm zilnic. Singura noastră grijă era să nu facem prea multă gălăgie la anumite ore, pentru că mereu ieşea la balcon o vecină de la etajul 1 (din scara noastră) care striga la noi şi de care ne era cam frică, aşa că treceam cu prudenţă pe lângă uşa ei, atunci când nu eram cu bunicii.
Într-o zi, vecina respectivă a murit. Ştiu că, la o zi sau două după, în timp ce urcam scările seara, întorcându-ne de la joacă, s-a deschis deodată uşa (apartamentului, n. r.) unde locuia doamna şi ni s-a părut că am văzut-o ieşind din casă, învăluită în fum. Ei, atunci am ţipat ca apucatele, şi eu, şi sora mea, şi am fugit pe scări până la etajul 3 unde locuiam, am intrat în casă şi nu ne-am oprit până în dormitor, unde am început să tremurăm şi să plângem că am văzut fantoma care a venit să ne pedepsească. După ce ne-a liniştit, bunica a zis că era sora doamnei respective, că gătise pentru parastas (de acolo fumul) şi ieşise cu coliva pe scară. Memorabil, oricum, episodul. Mult timp după, am trecut repede şi fără zgomot pe la etajul ăla, în drumul nostru spre joacă. :))”
Diana
8.
“O amintire ciudată şi nu prea, mai degrabă aş numi-o stupidă😆  a fost acel moment în care am descoperit că moş Crăciun era tata şi faptul că am plâns de ciudă, crezând că împarte dulciuri tuturor copiilor, în loc să mi le dea mie pe toate.”
Irina
9.
“Pe la 4-5 ani, m-a luat bunică-mea la biserică (la ţară) într-o noapte de înviere, iar o babă, din neatenţie, mi-a dat foc cu lumânarea la păr, glugă sau aşa ceva. Îmi amintesc că m-am enervat foarte, foarte tare şi am drăcuit-o cât se putea de tare şi răspicat (“fii a dracu tu!” este replica cu care am ajuns “celebră”).
A fost cât pe ce să mă exorcizeze toţi popii prezenţi la slujbă :))).”
Ioana D.
10.
“Eu am copilărit în Bucureşti, într-o curte atât de mare, de credeam că aia e practic lumea. În curtea aia, stăteau foarte mulţi oameni cu chirie, iar copiii lor (printre care şi eu) erau cei mai buni prieteni. Îmi amintesc că tocmai trecea moda cu frigiderele Fram şi ai mei au decis să îl pună în curte, până vin gunoierii.
Noi, copiii, ne-am apucat să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, iar eu, care eram îmbrăcată în trening albastru, şosete flauşate gri şi papuci de cauciuc maro, închişi în faţă, am hotărât să mă ascund în frigider. Îmi amintesc şi acum că aveam în mână o plasă cu buruieni cumpărate de la aprozarul Florinei, pentru că mai înainte ne jucasem de-a aprozarul. Săateam liniştită în frigider şi mă întrebam când au să mă găsească. Era din ce în ce mai cald, dar nu era foarte deranjant, pentru că era toamnă. M-a luat somnul şi ştiu că ultimul lucru la care m-am gândit a fost “lasă, mă trezesc ele când mă găsesc”.
(M-au găsit ai mei, după ce s-a dat alarma generală şi toată lumea deja o luase razna căutându-mă, inconştientă, plină de chestii fiziologice şi nedumerită pentru că nu înţelegeam ce s-a întâmplat. De-a lungul vieţii, mi-am dorit de sute de ori să nu mă fi găsit la timp).”
Cristina.
11.
“Nu îmi amintesc câţi ani aveam, dar mai puţin de 6 ani, nu eram la şcoală. În dormitor am avut un tablou / icoană cu Isus, Fecioara Maria şi Iosif. Isus era personajul central şi purta o cămaşă lungă. La vârsta aceeea, eram convinsă că Isus e o fetiţă şi îmi amintesc că m-am contrazis cu mama foarte vehement pe această temă . Eu vedeam o rochiţă, părul lung, buclat, deci trebuia să fie o fată. Din cauza comunismului, care interzicea religia, mama a preferat să nu îmi explice de ce susţinea că e un băiat acolo, aşa că am rămas o perioadă destul de lungă cu opinia mea. De multe ori m-am întrebat cum m-a influenţat asta .” 
Ana Maria.
12.
“Cea mai ciudată și tristă amintire din copilărie este de la sfârșitul clasei întâi. Am încercat să pup un băiat de clasa a IV-a de care-mi plăcea, la afterschool-ul la care eram înscriși amândoi. Mi-a dat brânci din capul scărilor. În două secunde, m-am trezit că eram la baza scării în formă de melc. Toate oasele mă dureau. Nu am priceput vreodată de ce.”
Eugenia.
13.
“Cred că aveam 2.5 ani şi eram la ţară, la sora mamei şi la mama mamei (locuiau în acelaşi sat, având casele una lângă alta). Într-o zi, am dispărut, şi toată lumea (mătuşa, bunica, văru-meu) mă căuta disperată. Văru-meu încă era acuzat că el mă făcuse pierdut în pădurea din vecinătate. Când disperarea rudelor ajunsese la o culme, am apărut zâmbitor din casă (nu se gândise nimeni să mă caute în casă) şi am declarat: “Făcută cacaua!”. De fapt, la ce lucrasem eu de zor: pusesem cacao in fiecare vas cu lapte pus la prins şi mai si amestecasem bine, ca să fie incorporată cacaua în lapte. De bucurie că m-au găsit, rudele au uitat să mă mai certe pentru pozna făcută. M-au pupat toţi, deşi eram plin de lapte şi cacao.”
Iulian.
14.
“Când aveam vreo doi sau trei ani, eram acasă la bunica mea la ţară, şi pisica tocmai făcuse pui. Fiind iarnă, stătea cu ei în casă, după sobă. Într-o zi, mama a ieşit puţin şi m-a lăsat dormind pe patul de lângă sobă. Între timp, un pui mai curajos a ieşit de acolo pe pat şi, cel mai probabil, tocmai mă trezisem şi m-am speriat de el, pentru că, atunci când a venit mama, eu îl ţineam de coadă şi îl învârteam în aer, iar când am văzut-o, i-am dat drumul. Bietul pisoi n-a păţit nimic, dar n-a mai plecat de lângă mama lui o bună perioadă de timp.”
Anca C.
15.
“Prima (şi ultima) oară când am avut nasul spart. Se întâmpla la grădiniță. Mi l-a spart o fetiță pentru că i-am spus că păpuşa ei e şoferiță. Ea: “e păpuşă!”
Ne-am contrat până mi-a dat un pumn în nas.”
Ciprian.
16.
“Până să încep şcoala, m-au crescut bunicii din partea mamei, care erau foarte credincioşi şi mergeau la slujbă în fiecare duminică. Când aveam 3-4 ani, au început să mă ia şi pe mine. La intrare, era pictată scena cu căderea în dizgraţie a diavolului. Tot ce am reţinut din explicaţiile bunicii a fost că diavolul este întruchiparea răului. La vreo săptămână după ce am făcut această descoperire, bunicul m-a dus să-mi vizitez părinţii care locuiau într-un sat apropiat. Cum nu veniseră încă de la serviciu, am plecat să explorez curtea, pe o potecă mărginită de viţa de vie.
Brusc, mi-a apărut în faţă o creatură care semăna izbitor cu diavolul pictat pe peretele bisericii. Evident că am fugit la bunicul cât m-au ţinut picioarele, ca să-i dau de veste că l-am găsit pe diavol. Bunicul nu prea mi-a dat atenţie, aşa că, atunci când a venit tata, i-am spus şi lui. El mi-a cerut să-i arăt unde l-am văzut, ca să-l certe că i-a speriat copilul. Diavolul era tot pe acolo, probabil pentru că era iarbă din belşug. Tata a râs cu poftă şi mi-a spus că aceea era o capră, iar după părerea lui aduce mai mult a preot.”
Rodica.
17.
Cea mai stranie amintire din perioada copilăriei este “febra de Sovata”. Pe parcursul verii, părinții mei planificau o ședere de 7- 10 zile la o vilă din Sovata, de fiecare dată aceeași. În mod invariabil, cu 2 zile înainte de finalul sejurului, făceam febră mare și eram nevoiți să plecăm. Mă duceau la bunicii materni care erau în Târgu Mureș. Niciun medic pediatru nu a putut dezlega enigma febrei de Sovata căci ea nu se asocia cu niciun alt simptom. Trecea de la sine după 5-7 zile de zăcut la pat. Ciudățenia a încetat de îndată ce s-au oprit și sejururile în stațiune.
Margareta.
18.
“Părinţii mei au fost marinari şi, de când m-am născut, am stat cu ei pe un şlep şi am călătorit pe toată Dunărea. La vârsta de 5 ani, când a venit momentul să merg la grădiniţă, am fost dusă la bunica la Brăila, într-o casă pe pământ. De la un trai semizolat intr-un spatiu restrâns, am trecut brusc la un alt mod de viaţă, în oraş printre mulţi oameni (rude sau străini, tot oameni noi erau pentru mine), printre mulţi copii, învăţată fiind doar cu fratele şi sora mai mici. Totul era nou, straniu şi intimidant, deşi văzusem atâtea oraşe pe toată Dunărea, dar acolo fusesem doar un simplu vizitator. Casa bunicii mirosea diferit, bunica mirosea diferit, astfel decât mama. Mâncarea bunicii avea alt gust decât mâncarea mamei. Totul era diferit! A fost o perioadă în care am încercat o mulţime de senzaţii noi. Eram un copil timid şi interiorizat, iar adaptarea a fost grea.”
Margo.
19.
” Una care m-a marcat puţintel mai mult ar fi logodna unui frate al mamei, survenită la o vârstă a acestuia mai coaptă, adică el era un flăcău tomnatic, cum s-ar zice. Ei bine, eu am fost cel care i-am dus pe cei doi iubiţi la părinţi în vizită cu sania trasă de Steluţa, iapa lui tataie, care era obişnuită cu mine, fiind eu un mic ţângău ce abia puteam ţine hăţurile. Iarnă, viscol, şube peste mirii aşezaţi peste maldărul de fân din sanie, clinchet de zurgălăi (tataie m-a lăsat să pun salba cu clopoţei la gâtul Steluţei) ajungem acasă la mire şi, în căsuţa bătrânească cu două odăi despărţite de o săliţă începe o mică petrecere acompaniată de ceşcuţe mici din lut pline cu ţuică fiartă. Glume, întrebări mai mult sau mai puţin directe, răspunsuri pe măsură şi asemenea, directe sau evazive, antren, voie bună… la un moment dat intră în casă unchiu’ cu părul vâlvoi, transfigurat şi cu un glas tunător de a fâlfâit flacăra lămpii din perete, a strigat:
-Tată, eu pe ea o iau chiar dacă ai să mă dezmoşteneşti! Mi-a spus şi stafia asta! Era pe gard în grădiniţă!
O linişte apăsătoare s-a aşternut în mica odăiţă. Cel care a spart uluiala tuturor a fost tataie, tatăl mirelui, care a zis molcom:
-Apăi, dacă ţi-a spus şi ea, de ce m-aş opune eu?
Uşor, uşor, petrecerea s-a animat iarăşi dar eu am rămas cu-n sentiment de uimire şi curiozitate: oare chiar există stafii? A fost doar o încercare de a lămuri părintele că ea este aleasa a lui Niculaie? Ori momentele mari din viaţa unui om sunt străbătute de forţe invizibile pentru cei neimplicaţi, dar vizibile clar de cei din mijlocul evenimentelor?
………………………………………………………………………………………………..
Acum, după ce am vorbit mai pe îndelete cu unchiul meu sunt convins că stafiile există. În mintea noastră, desigur! El s-a căsătorit cu aleasa lui, au un băiat, un nepoţel chiar şi toate au un sens în viaţa lor.”
Victor.
20.

“Ştiţi cum se presupune că, până la o anumită vârstă, copiii văd şi aud lucruri “din alte lumi”, lucruri ascunse adulţilor? Ei bine, să fi avut vreo 4-5 ani. Eram la bunica, în Dobrogea, şi mă luase cu ea la clacă. Era faaaain la clacă, mâncare bună, dulciurele, bârfă, şi unde mai pui că puteam să stau trează după miezul nopţii! Totul a decurs perfect, până când am plecat de acolo. Era foarte târziu în noapte, dar pe stradă erau doi stâlpi cu becuri din acelea mari cu pălării. De vecină ne despărţea o uliţă, deci nu era mult de mers. Numai ce ieşisem pe poartă, bunica mă ţinea în braţe şi stăteam atârnată peste umărul ei, uitându-mă în spate. Când, deodată fac ochii mari; în faţa mea se înfiripase o… Umbră? O creatură neagră cu două orbite goale se uita la mine şi mergea după noi. Privirea aia nu o să o uit niciodată. Atât de apăsătoare era. Am început să ţip şi să plâng, bunica nu ştia ce să facă, creatura era tot acolo.

Noroc că a ieşit bunicul în prag, şi a urlat efectiv după noi. Am închis ochii strâns şi, când am intrat în casă, am strâns-o pe mama atât de tare de talie, că nu mai putea respira, şi pur şi simplu nu voiam să îi dau drumul. Nu îmi aduc aminte cum m-au calmat. Ştiu că e ciudat, dar a fost atât de real, încât o să mă întreb mereu CE a fost aia!”

Alexandra

21.

“Hmm… cred că cea mai veche şi interesantă amintire a mea din copilărie era legată de momentul în care m-am decis că vreau să fiu vrăjitoare. Să îţi doreşti aşa ceva la 6 ani, dar să ajungi să crezi cu adevărat îţi cam bagă familia la bănuieli.

Se face că, într-o noapte, am visat mai aiurea că e 13 august, se apropia ziua mea care este, culmea, pe 31. Eu şi prietenii mei aveam ceva numit în parc copacul vrăjitoarelor, unde ne jucam în general de-a vrăjitorii şi făceam boacăne. În noaptea aceea, am visat că nişte oameni răi atacau, iar eu mă întâlneam cu sinele meu din trecut şi îi învingeam, prietenul meu cel mai bun murea, iar băiatul cu care eram eu din viitor dispărea.

Era ceva gen: începea cu plecarea mea la locul de joacă în dimineaţa de 14 august, însă tot ce ştiu e că, atunci când m-am trezit, am avut sentimentul ciudat şi real că păţisem acele lucruri, căci era 13, nu 14 august , în ciuda faptului că adormisem cu impresia clară că este noaptea dinspre 13 spre 14, iar toţi prietenii mei purtau aceleaşi haine din vis pe ei, pe care nu le mai văzusem, sau dacă o făcusem, nu sesizasem până atunci. Recunosc: nu m-am întâlnit cu mine din trecut şi nu am avut o aventură, însă a fost ciudat. Şi pot spune că m-a bântuit ceva vreme în copilărie, iar acum mi-am amintit visul tocmai pentru că mă gândeam de cât timp voiam să citesc cartea şi încă nu am avut ocazia să pun mâna pe ea.”

Alexa.

22.

“Amintirea mea este de pe vremea când eram la grădiniţă, long time ago. Grădiniţa era în apropierea parcului mare şi mergeam des în plimbare cu toate grupele de copii, însoţiţi de “tovarăşa”. În parc erau nişte poduri mici şi verzi din lemn (acum sunt din metal, moderne) care mie îmi plăceau foarte mult. Dar am căzut de pe un astfel de pod. M-am lovit destul de tare la cap, dar nici o “tovarăşă” nu a observat până ne-am întors la grădiniţă. Eram plină de sânge din cap până pe şorţuleţul albastru cu guler de dantelă albă! Urmarea e simplă: chemat tata, dus la spital, cusut fruntea, cicatrice frumoasă toată viaţa.”

Crina.

23.

“Pe la începuturile “fân fest”-ului, ne hotărâm cu vară-mea să mergem și noi. Mai vine o amică cu noi, şi un amic de-al ei, care ne duce cu mașina. Pe drum ne prinde o grindină de țineam cu mâinile de parbriz să nu crape. N a crăpat, noroc. Mergem mai departe. Deja începea să se însereze. Pe muntele golit, găsim un tip cu un rucsac mai mare ca el, care mergea și el acolo. Îl luăm. Facem vreo 2 km, cred, pe drumul ăla exagerat de rău și, crapă mașina. Adică, nu știu, nu mai merge. Deja era noapte. Se uită tipul sub capotă, vede care e problema, n-are șurubelnița. Scot brișca mea. Desface nu ştiu ce şi își dă seama că n-o poate repara. Tipul cu mașina se hotărăște să plece în sat, să aducă ce are nevoie, să o poată repara.

Noi rămânem lângă mașină. Beznă. Liniște de mormânt. Pe vremea aia apăruse și “silent hill”, senzații maxime. Tipul vine după vreo 3-4 ore, face mașina și mergem mai departe. Ajungem și, după vreo oră, începe să plouă torențial. Bestial. Uzi leoarcă, nu ne am lăsat învinși. Am stat până dimineață, și ziua următoare am luat-o de la capăt, numai că în ziua următoare, vară-mea își pierde portofelul cu toate actele. Le găsim până la urmă, le găsise un localnic care sunase la ceva văr de al verișoarei de prin București, avea numărul lui acolo, ăla l-a sunat pe tată-său și apoi pe vară-mea, deja e complicat.”

Corina.

24.

“Nu este cea mai ciudată amintire, pentru că am avut o copilărie normală, chiar plictisitoare, dar este prima mea amintire. Grădiniţa era la două case de casa mea. Îmi amintesc că a venit bunicul meu după mine şi ne-am grăbit acasă că începea meciul. Eu ţineam cu Lăcătuş. 🙂 Ca şi bunicul şi mă bucuram stupid de oamenii care alergau aiurea pe ecran. E ciudat că asta e prima mea amintire. Şi bonus: mi-am rupt aceeaşi mână stângă de două ori. O dată pentru că m-am urcat pe un zid de piatră, ca să vorbesc cu vecina, şi a doua oară, pentru că am alergat după un ied şi m-am împiedicat de un musuroi de furnici. :D”

Livia.

25.

“Mi-am petrecut copilăria în casa bunicilor și în grădina lor mare și plină de flori, unde alergam cu ceata de copii din vecini. Bunicul avea un butoi plin mereu cu apă, destinat irigării straturilor de roșii. Pe luciul apei din butoi găseam mereu insecte căzute din pomii din jur, și am început să le salvăm de la înec. Le scoteam din apă și le puneam să se usuce la soare, le dădeam zahăr și le priveam încântați cum își revin. Bineînțeles, doar insectele “bune” beneficiau de serviciile de salvare și resuscitare: albine, buburuze, furnici, fluturi, gândăcei simpatici. Cele “rele” – viespi, muște, gândaci mari – nu. Grija grupului nostru de zvăpăiați pentru micile vietăți a căpătat și alte forme – modelam, din lut moale, căsuțe pentru furnici, pe care le ornam cu flori și le umpleam cu firimituri de pâine. Furnicile își cărau proviziile în mușuroi și ignorau, desigur, efortul nostru de creație.
Într-o zi, am găsit în butoiul cu apă o albină înecată. N-am mai putut să o salvăm. Nu-mi amintesc care din grup a avut ideea, dar am hotărât să o…înmormântăm. Cu tot alaiul pe care îl văzusem noi la oamenii mari. Am modelat din lut moale o cutiuță pe post de sicriu, i-am cules floricele și busuioc și am amenajat, în grădină, un mini-mormânt cu o cruce din două bețișoare. Ne-am gândit că o insectă atât de folositoare precum albina merită aceste onoruri. Ni s-a părut interesantă toată treaba, așa că am repetat-o și cu alte insecte decedate în împrejurări tragice. Eram mereu pătrunși de solemnitatea actului și veneam cu idei despre cum să înfrumusețăm “ceremonia”. Ba odată am făcut și “parastas” pentru o furnică. Încă mai țin minte “locurile de veci” alese pentru câteva albine, un fluture galben și o buburuză.”

Andreea.

Şi câştigătorii celor 3 cărţi, selectaţi prin random.org:

 

Ceea ce înseamnă că un exemplar din Castelul de sticlă, de Jeannette Walls, merge la Ioana G., Ioana P. şi, respectiv, Ana Maria. Mulţumesc tuturor celor care au contribuit cu o frântură din viaţa lor la acest articol.

Foto: pixabay.com

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Ratacind pe net says:

    E interesant de stiut ce s-a intamplat cu Marius psihopatul. Ori are deja cazier si a fugit pe undeva prin Anglia, ori si-a facut un site cu fake news, crime oribile sau anunturi gen ‘Mii de paraziti ies din tine daca incerci asta’

  2. m says:

    Nr 25 mi-a plăcut cel mai mult
    Nr 22 am impresia că e din Sibiu. Prea se potriveste decorul.

  3. Traian says:

    Toate ca toate, dar la 5 mi-au dat lacrimile 🙁

Leave a Reply

%d bloggers like this: