#
MENU

Leo Ancuţa şi vânătoarea de vinovaţi

Femei cu p*la mare: Corina Băcanu

September 10, 2017 Comments (0) Views: 1027 SPICY

Aştept cu nerăbdare un vin roşu, sec, taninos

Una dintre cele mai neaşteptate oferte de ajutor, în secunda în care am luat ban pe contul de Facebook în plină campanie a cărţii, a venit de la revista Literatura de Azi. Mai ales că toată lumea ştie istoria mea cu Daniel Cristea-Enache.

Totodată, viaţa m-a învăţat că adevăraţii prieteni nu sunt aceia care îţi jură iubire pe toate gardurile, ci aceia care sar să te ajute când ai o problemă. De aceea, sunt recunoscătoare pentru interviul cu care Literatura de Azi mă promovează cititorilor lor, îi mulţumesc lui Daniel că m-a găzduit, Odiliei Roşianu (autoarea interviului) şi, pentru că revista funcţionează pe bază de abonamente, vă ofer, în exclusivitate, cinci întrebări şi răspunsurile mele. Continuarea, pe site-ul lor, adică, aici:

L.L. este protagonista interviului de azi. Timid-agresivă, detașat-implicată, sensibilă și „je m’en fiche-istă”, prietenoasă și repede-blocătoare pe Facebook, caldă și dură, iubită și urâtă, lăudată sau atacată. Vizibilă atât la lansări, citind din sau povestind despre cărți, dar și la întâlniri neconvenționale, pe stradă sau la televizor. Este vorba despre Lorena Lupu. Pe care încerc s-o descos pentru cititorii revistei Literatura de azi.
***
Odilia Roșianu: Cine ești tu, Lorena? Te regăsești vreun pic în imaginea pe care am creionat-o mai sus, după cei câțiva ani de când te cunosc?

Lorena Lupu: M-ai citit ca pe o carte deschisă. 😀
Cred că atributul definitoriu al identităţii mele este acela de „creator”. Nimic nu îmi aprinde luminiţe în ochi ca această putere, de a imagina un univers fictiv şi de a-i insufla viaţă. E ca şi cum ai fi pentru câteva momenţele Dumnezeu.
În afara acestor momenţele, sunt o leneşă sinistră, devoratoare de filme, cărţi şi vin roşu. Şi sursa de mâncare a tuturor pisicilor fără stăpân de pe strada mea.

O.R.: „Sclavă la Trollywood” mi-a adus un zâmbet, deoarece imediat a răsărit din străfundurile memoriei serialul extrem de vizionat în anii 90 – „Sclava Isaura” –, iar imaginea ta poate sugera orice, mai puțin o supusă, o sclavă. Vorbește-mi un pic nu despre blog în sine (deși nu e interzis să faci și asta, normal), ci despre activitatea ta la acest lorenalupu.com blog. Cum te lovește inspirația, cât de mult îți ia să scrii un text și cum crezi că sunt cititorii fideli?

L.L.: Dar eu chiar cred că un autor este sclavul cărţilor lui. Nu cred în oamenii care-şi ordonă să scrie zilnic cotă fixă de pagini şi nici în cei care vor să epateze cu metafore flamboaiante ca o paradă de Gayfest.
Cred că, uneori, forţa divină – Dumnezeu, Allah, Satana – te însămânţează cu câte un astfel de univers fictiv, iar tu ai datoria să-l hrăneşti, să-i uzi plantele şi să-i dai ţâţă – pot folosi „ţâţă” la voi pe site? – până se împlineşte. Aşa se nasc marile romane ale omenirii. Restul e doar ambiţie prostească şi grafomanie.
Trollywood e altceva. E lipsit de orice pretenţie literară. E o colecţie de eseuri, panseluţe, cugetări, glumiţe, luări de poziţie, interviuri, reportaje, e un fel de „shaorma cu de toate”. L-am pornit iniţial pentru că eu, ca actriţă şi scriitoare, aveam nevoie de o prezenţă online. Apoi a ajuns acest fenomen de o popularitate care mă uimeşte în primul rând pe mine.
Lungimea textelor depinde de complexitatea fiecăruia în parte. Dacă m-a enervat Victor Ponta, să zicem – deşi Victor Ponta nu mai enervează pe nimeni de ceva vreme – textul se scrie singur în zece minute. Dacă e un articol complex şi documentat, poate dura trei-patru zile. Iar dacă e campanie publicitară, chiar şi o săptămână, până trimiţi la client prima versiune, el are modificări, tu i-o trimiţi pe a doua, între timp lui i-au venit alte idei şi tot aşa.
Dar am multă răbdare cu advertiserii. Cred că, aşa cum multe firme de cosmetice din străinătate şi-au ales beauty bloggeri celebri ca ambasadori de brand, e doar chestiune de timp până când vom deveni şi noi ambasadori de brand la diverse produse.
Aştept cu nerăbdare un vin roşu, sec, taninos, cu aromă fructată, maturat în butoaie de stejar.

O.R.: Pentru că am ajuns la blog, să vorbim despre „paypal”. Nu despre ce este el, ci despre reacțiile oamenilor. Și, în general, despre opinia diferiților (mulți!) cititori că totul pe net trebuie să fie gratis, că munca celor din spatele unor bloguri, site-uri, reviste online nu costă nimic, ba, mai mult, e o sfidare la adresa tuturor să ceri bani pentru așa ceva.

L.L.: O, da, adu-mă cu picioarele pe pământ, că începusem deja să delirez feeric.
Am paypal pe blog pentru că m-am săturat de tipologia de cititor „vezi, Lorena, că nu-mi place fontul tău, se vede blogul naşpa pe mobil şi vreau să scrii despre iubire şi marasm, şi poate mai publici şi câteva poze cu tine”, dar care, când vine vorba de o campanie de crowdfunding, urlă la tine că cerşeşti pe net.
Genul acesta de cititor ar merita educat că, aşa cum îţi plăteşti instalatorul, mecanicul, electricianul şi coafeza, aşa îţi plăteşti şi distracţia. De aceea, permiteţi-mi să vă felicit din adâncul inimii mele pentru sistemul vostru de abonamente online.
Trebuie să ne coalizăm în a educa publicul din România că trebuie să plăteşti pentru cultură. Trebuie să-l facem să înţeleagă că textele de calitate care-i fac ziua plăcută nu cresc în copaci şi că în spatele lor este efortul intelectual al unui om care trebuie recompensat. Cu bani, nu cu „mulţumesc”.
Şi problema se extinde şi la piaţa de carte. Câtă vreme librăria ia 50% din preţul de raft şi plăteşte editura când şi-a înţărcat mutul iapa, iar autorul are 7%, vom avea atmosfera literară de acum. Cu mulţi creatori săraci, meschini şi frustraţi, care se tot ceartă neproductiv între ei pe nimicuri.
De când am înţeles acest lucru, am refuzat să mai particip la scandaluri literare. Nu aduc decât furii, alte nemulţumiri şi ne discreditează pe toţi.

O.R.: Cum ai început să scrii, având în vedere că ești actriță? Ce te-a determinat să intri (și) în acest viespar, știindu-se faptul că nici lumea scenei nu e prea liniștită?

L.L.: Dar eu scriu dintotdeauna. Încă de când eram copil, ascultam critic poveştile şi mi se părea că pot spune eu altele mai bune. Am învăţat să citesc şi să scriu la trei ani, dintr-un abecedar vechi găsit pe la bunici. Pe la patru, deja îmi produceam primele tentative. Jenante. În ele, Făt Frumos se ducea la zmeu şi-l convingea cu vorba bună că e urât să fii rău şi mai bine să fie prieteni.
Chiar cred că omul trebuie să-şi producă doza necesară de balast, până să-şi formeze condeiul. De aceea, refuz să recenzez negativ romane de tineri. N-are sens. Toţi am fost proşti în vremea noastră, şi unii mai suntem şi azi. 😀

O.R.: Ai spus într-un interviu că primele tale cărți nu-ți mai plac. Ce părere ai acum despre „Dona Juana”– se ridică la nivelul standardelor tale actuale sau nu? Nu de alta, dar mie mi-a plăcut.

L.L.: Cred că Dona Juana este primul meu roman adevărat. În sensul că e prima poveste care nu e doar o vagă romanţare a unor experienţe personale modificate pe ici pe colo să pară universale, ci o intrigă detaşată de mine, construită cerebral, cu inspiraţie dintr-unul din marile mituri ale omenirii. Mitul seducătorului universal.
De la o vârstă, te saturi să scrii literatură căministă studenţească şi tinzi să spui ceva amplu despre condiţia umană. Dar, să ajungi acolo, trebuie să treci prin etapa căministă. Abia după ce-ţi asumi şi-ţi consumi propriile mici frustrări, ţi se deschide ochiul obiectiv.

Continuarea, aici.

Campania de precomenzi la Trollywood continuă aici.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

Leave a Reply

%d bloggers like this: