Ba e grav, dacă vreau eu să fie

Oamenii care te iubesc au o particularitate absolut enervantă: periodic se apucă să-ţi dicteze cum ar trebui să simţi legat de chestii.

Mi s-a întâmplat cu câteva zile în urmă. Mi-am dat hidden birthday, să nu mă frece la icre străini cu care nu vorbesc niciodată şi cu care nu am nici o treabă, să-mi vină cu urări formale şi lipsite de preocupare reală, doar pentru că “aşa se cade”. Iubitorii reali de Lorena Lupu au respectat asta şi mi-au scris toţi privat, şi pentru că în loc de 500 au fost în jur de 50, chiar am putut comunica pe bune, ceea ce pentru mine e aur.
Bun. Şi se găseşte o prietenă să mă şcolească că, “în fond, de ce te-ar afecta gândurile de bine şi ce mare lucru.”
Uite că e opţiunea mea să nu am chef de amabilităţi lipsite de fundament.
“Dar nu e grav”.
Cu alte cuvinte, persoana se făcuse gestionar peste timpul meu şi decidea ce ar trebui să fie grav şi ce nu, din punctul meu de vedere.

*

Azi, îmi greşeşte cineva numele. Lucru care mă enervează de fiecare dată. Unu la mână, că e lipsit de cel mai elementar respect, şi două la mână, că nu scrie la mine în buletin Afrosinoae – Măscărăgiu Eleutheria – Terpsichofora, să fie imposibil să reţii cum pula calului îi zice nebunei.
Şi trei la mână, e şi o chestie de snobism de neam prost să nu verifici un nume, pentru că eşti mult deasupra celui la care te referi.
La naiba, eu şi trollilor cu care mă înjur pe net le acord minimul respect de a-i înjura cu numele lor. Dacă un cocalar care mă înjură are nickul Romeo Băeat Frumos, îl înjur “Băi, Romeo Băeat Frumos, marş în pizda mă-tii”, nu “Romeo Băyat Frumos, marş în pizda mă-tii”. Ţine de eticheta minimă a unei interacţiuni şi de o formă oarecare de respect al entităţii din faţa ta.

OK. Şi altcineva îmi explică faptul că nu e nimic grav.

*

Aici fac apel la domniile-voastre, onorată cititorime: pe o scară de la 1 la 10, cât de enervant poate să fie să ţi se ordone ce să simţi în legătură cu varii chestii? De parcă ai fi un roboţel ale cărui emoţii sunt ajustabile prin instrucţiuni. De parcă reacţiile tale sunt cantitate neglijabilă şi trebuie corectate de un for superior. De parcă tu ca om eşti o cantitate neglijabilă, şi e treaba altora să decidă ce ar trebui să fie grav pentru tine, şi ce nu.

Ei bine, eroare de calcul.
În calitate de om liber şi stăpân pe viaţa lui, eu sunt singurul decident pe ce anume e nasol pentru mine şi ce e tolerabil. Da, pot trece cu vederea ce vreau eu – dacă vreau să trec cu vederea – şi pot lua drept un deranj şi o neplăcere ce vreau eu – dacă vreau să mă atac. Şi simpla presupunere că poţi să îmi dictezi ce ar trebui să simt – că dacă n-ai presupune, n-ai încerca, nu? – merită un bocanc în dantură.

Şi unicul mod în care poate funcţiona o prietenie între mine şi tine e aşa: eu nu-ţi spun ce să simţi despre chestii şi tu nu-mi spui ce să simt despre chestii. Dreptul tău de a dicta ia sfârşit acolo unde încep eu şi reciproc. Iar dacă eu cred că e grav că cineva îmi greşeşte numele, înseamnă că ESTE grav. Şi dacă ţii la interacţiunea cu mine, ai o singură opţiune: să-mi respecţi felul de a fi, exact cum îl respect eu pe al tău.