Cinci obiceiuri de sărbători care ar face bine să moară în 2018

Sărbătorile de iarnă sunt un lucru frumos. Veselie, alcool, familie, prieteni, sănătate şi virtute. Se naşte Cristos an de an să se sacrifice pentru păcatele noastre, şi tot degeaba. Cadouri. Multe cadouri. Multă hârtie lucioasă. Multă panglică în toate culorile. Fabuloşenie.

În schimb, fiecare an vine cu recolta lui de aberaţii ritualice tradiţionale, care te albesc până şi-n perii anusului, şi nu ştii cum să fugi mâncând pământul, în speranţa că într-un cotlon ascuns de lume scapi.

5. Teribil de multa maculatură internautică 

De cum vin Crăciunul şi Anul Nou, începe să plouă cu urări de la toate firmele de care vrei să auzi o dată pe lună, când îţi plăteşti factura, Apoi, Simona de la Elefant şi Bogdan de la Emag, şi mulţi alţii ca ei. Plus, toată lista ta de Facebook parcă înnebuneşte.

Înţeleg urările de la prietenii reali, cu care interacţionezi cu regularitate şi înţeleg urările de la cititorii devotaţi, care sunt veşnic prezenţi pe textele tale, îţi cumpără cărţile şi îţi susţin munca. În momentul în care îmi scrie cineva cu care n-am fix absolut nici o treabă, n-am avut şi nu voi avea, mă întreb onest: “de ce?”. De ce să mimezi o păsare pe care n-o văd tot restul anului? Nu, mulţumesc, nu mă interesează cuvinte frumoase o dată pe an când în rest nu avem nici o treabă. De-aia mi-am şi dat hidden birthday. Înţeleg tastatul interminabil când văd rostul şi scopul.

Şi hai, măcar ăia care zic să-ţi trăiască familia şi să se înmulţească cu vorbele lor au o bilă albă. Pe ăilalţi, însă, i-aş bate cu neoane ude. Care ăilalţi? Retardaţii cu bale la gură care an de an inventează câte un mod de a-şi tortura mass lista de Facebook. În 2015, puneau o poză generică de Crăciun, în care te taguiau crenguţă de brad, panglica de pe cadou sau scutecul lui Isus, undeva pe la funduleţ. În 2016, dădeau o urare colectivă, with you and 5468 others. În 2017, îţi trimiteau acelaşi video idiot şi clişeic pe care ţi l-au trimis alţii nu ştiu câţi înainte, şi-ţi şi scriau să-l dai mai departe la toţi cei dragi.

Dar cu ce mi-au greşit cei dragi?

Ca să nu spun de touch the clock. M-am oprit cu greu să nu le trimit la schimb poza cu cocoşul şi să-i invit să-l atingă foarte tandru, în mişcări de du-te-vino.

4. Colindăciorile 

Înţeleg colindatul la sat. Unde e efectuat de copiii obştei, îl vezi şi pe al tău printre ei, pupu-l mama de frumos şi deştept, şi le răsplăteşti urătura cu nuci şi cu mere. La câtă plictiseală e într-un sat normal, unde femeile nu merg la crâşmă, să nu le arate lumea cu degetul, colindatul sună a entertainment.

La bloc însă, unde de obicei nu îi ştii deloc pe cei care vin să-ţi cânte fals, cvasi-improvizând textele colindelor, şi care au şi un baros de fier pregătit dacă nu le dai taxa adecvată de închidere a lălăielii, minimum 50 de lei de persoană, colindatul e un obicei funest şi enervant. Nemaivorbind că nu-ţi erodează nervii doar alea 10 minute când rag fioros în faţa uşii tale, să te forţeze la reacţie. Îi auzi pe casa scărilor, etaj de etaj, apartament de apartament, până se miluieşte ăl de jos şi-i ia. Dar fericirea nu ţine mult. Hopa şi următoarea gaşcă de afoni siniştri veniţi să-ţi facă urechile să sângereze.

(Pauză de publicitate. Iată şi textul meu, Cum să fii colindător de succes, scris într-un an în care aveam evenimente de sărbători şi nu mă puteam căra.)

3. Pluguşoarele urbane 

De obicei, la ţară, gălăgia, pocnetele şi pârţâielile de buhai se aud în noaptea Revelionului şi atât. Apropo de spirit naţional creativ şi original: mi se pare fabulos să inventezi un instrument care imită artistic băşinile. Propun să fie folosit ca brand de ţară, nu de alta, dar frunze şi oi au şi alţii. Băşini ritualice, mai puţini.

În Bucureşti, gălăgia specifică, pocnetele şi pârţâielile încep cam de Moş Nicolae. Discutam zilele trecute cu un prieten, iar ăla-mi explica: Astea sunt făcute din bătrâni să alunge spiritele rele.

PLM, fac eu, de atâta băşit şi pocnit, spiritele alea rele au dat check out cu toată spiţa lor, s-au dus toate în Madagascar. Chiar trebuie să violăm repetat urechile bucureşteanului obişnuit, o lună întreagă, cu cele mai abjecte sunete produse vreodată de om?

Iar ăştia care au timp să se pârţâie printre blocuri o lună întreagă n-au joburi? Eu, un rahat de freelancer, n-am timp să mă băşesc nici la domiciliu.

2. Abuzurile alimentare şi alcoolice 

“Colebil şi Triferment vă urează sărbători fericite!” Nu există reclamă mai amuzantă, în adevărul ei sumbru şi sadic.

După o perioadă de post, când îţi obişnuieşti organismul cu hrană puţină şi sănătoasă – şi am scris aici cât am bolit la o simplă cină de restaurant, după ce am trăit verde câteva luni – pentru că organismul omului are acest obicei, să se obişnuiască rapid cu binele şi să nu mai facă faţă suprasolicitărilor, românul se apucă să bage-n el ca-n vagon, de zici că începe foametea mondială în a doua zi a noului an.

Şi, ca un făcut, toate alimentele de sărbători sunt din alea grele, unsuroase, absolut feroce cu sistemul tău digestiv.

Apoi se apucă să bea de parcă ziua de mâine n-ar mai exista.

Mă rog, că vrei tu să te sinucizi pe cale orală, e una. E decizia ta şi o respect. Dar membrii familiei tale şi prietenii tăi ce vină au, că trebuie să-şi petreacă Revelionul pe coridor la urgenţe sau să te ţină de cap în timp ce tu batjocoreşti vasul de toaletă, în loc să se bucure liniştiţi de sărbătoare?

  1. Petardele

Ce reprezintă petardele? Care e rostul şi scopul lor în viaţă? Care e semnificaţia lor simbolică, dacă există una? (Că una practică nu există, în mod evident.) Ce satisfacţie derivă cel care le aruncă? În ce constă plăcerea? În ce constă câştigul material şi/sau spiritual? Care e scopul imediat? Dar cel pe termen lung?

O cunoştinţă îmi povestea că fiul ei prepuber a aruncat într-un an 300 de lei pe petarde.

Păi să fi avut eu, copil, 300 de lei de futat aiurea… Mi-aş fi luat ciocolată. Cărţi de poveşti. Prăjituri de la cofetărie. Ruj roşu şi rimel. Îmi stătea bine cu ambele, încă de pe la 5 ani furam fardurile mamei şi mă boiam cu ele pe ascuns. Cizme noi. Penar neon, cum aveau bogaţii clasei. Abonament la dansuri moderne. Uite, doar în cinci secunde, un brainstorming cu lucruri drăguţe pe care le poţi face cu 300 de lei.

De ce să arunci aceşti bani în aer, la propriu?

Ce demonstrezi cu asta, şi cui?

Nu faci decât să-ţi iriţi vecinii şi să sperii aiurea toate animăluţele, din case sau fără stăpâni, din cartierul tău. Mi-am petrecut Revelionul ăsta în budă, cu câinele maică-mii. Acolo se refugiase, pentru că i se părea că e un loc safe în cazul unei explozii. Tremura necontrolat, plângea mut şi morfolea covorul din baie.

Şi aveam planuri de Revelion. Dar n-am putut, omeneşte, ieşi din casă, când am văzut în ce hal s-a panicat câinele ăla. Exact cum se panica şi motanul, când era pui. Acum, mâţul era atât de uimit de reacţiile câinelui, încât a uitat să se sperie. Stătea, se uita la câine cam ca badea Ion la girafă, şi parcă-ţi venea să-l faci memă cu “Aşa ceva nu se există”.

Nu mai bine îţi bagi tu petarda-n cur, preferabil aprinsă, decât să stau să fac eu pe psihoterapeutul animalelor? Că poate aş prefera să mă duc la petrecere în tot acest timp.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Si cainele meu tremura si a trebuit sa-l tinem in brate si sa-l mangaiem. De la stres ii piere si pofta de mancare, bietul catelus. Dar artificiile sunt frumoase. Insa in ultimii ani am auzit zgomot mult dar nu am mai vazut artificii. Trist.

  2. Lorena Lupu says:

    Da, ştiu cum e.

Leave a Reply

%d bloggers like this: