Concurs: Câştigă “Castelul de sticlă” de Jeannette Walls

Rar ajungi să descoperi mai intim o carte ca în ipostaza de traducător. Poate chiar mai mult chiar decât în momentul în care o scrii. 🙂

Un cititor lunecă peste fraze ca un patinator pe gheaţă. Din când în când, câteva ceva îi atrage atenţia, dar în general, lectura e relativ superficială, urmăreşte povestea pe firul ei general şi o poate rezuma la modul: “Şi s-au dus, s-au certat, şi-au dat cu toporul în cap, şi la final, s-au căsătorit.”

În secunda în care traduci, trebuie să ţii cont nu doar de povestea în ansamblu – deşi şi asta e important, să nu te trezeşti că ai pus Lemon Street pe pagina 30, iar pe la 250 ascultai Tudor Gheorghe şi pulsa sentimentul românesc al fiinţei în tine, şi ai pus Strada Lămâiului – ci trebuie să descoperi şi, hopefully, să redai corect nuanţele precise, atât la nivel de informaţie, cât şi la nivel emoţional, ale fiecărei propoziţii în parte. E o muncă migăloasă şi o uriaşă responsabilitate, dacă vrei s-o faci corect.

Prin noiembrie – decembrie anul trecut, Editura Art mi-a reeditat o traducere. “Castelul de sticlă” de Jeannette Walls. Şi m-am bucurat foarte, foarte mult. Pentru că e vorba de o carte pe care chiar am tradus-o “într-un suflet”. Într-un suflet referindu-se şi la viteză – cartea te ţinea mănunchi, şi nu aveai cum să te extragi din ea, nici să fi vrut, şi la puternicul impact emoţional, pe care Jeannette Walls îl conduce cu o artă inegalabilă, ştiind mereu ce ingredient să arunce în joc, să te agaţe şi mai tare.

Îmi amintesc că o primisem pe la un început de iunie, cu predare pe la final de august. Iar eu am dat-o pe 1 iulie, când erau toţi prin vacanţe. “Ce-i cu tine? N-ai vară, ca toată lumea?” “Nu. Am vară ca mine însămi”.

Serios, a fost o carte care s-a tradus singură. Eu doar am stat la taste.

Cartea e o autobiografie. Jeannette Walls îşi relatează copilăria absolut incredibilă, ca vlăstar al unor oameni care probabil că ar fi absolut minunaţi ca tovarăşi de băute într-o seară: artişti boemi, culţi, doldora de replici sclipitoare de inteligenţă, excentrici şi nonconformişti, două portrete excelent conturate – dar complet inadaptaţi pentru condiţia şi responsabilitatea de părinţi.

Citeşti şi te minunezi cum Rex, Rose Mary şi cei patru copii ai lor, Lori, Brian, Jeannette şi Rose Marie bântuie de colo până colo prin California şi Arizona, cum se aciuează în diverse surogate de locuinţe, cum mai nimeresc scurte momente de stabilitate, după care autoarea tânjeşte din toată făptura ei. Din primul capitol al cărţii, ţi se descrie o traumă cu valoare de metaforă pentru tot restul poveştii: naratoarea ia foc pentru că, la trei ani, maică-sa e prea ocupată cu pictatul să-i dea de mâncare şi o pune să-şi fiarbă pastele singură. În timp ce e suită pe scaun, să arunce pastele în oală, rochiţa ei roz cu volănaşe, probabil material chinezesc inflamabil, începe să ardă. Apoi, ajunge la spital, unde, în ciuda durerilor, e fericită că are aşternuturi curate şi mâncare. Tu, cititor la primul contact cu cartea, te întrebi: ce copil poate trăi asemenea emoţii?

Pe măsură ce îi cunoşti familia, înţelegi.

Cât timp copiii sunt mici, traiul boem şi nomad al familiei Walls e o aventură palpitantă, savuroasă şi pe alocuri şocantă. Dar când devin mai mari, ajung la vârsta şcolară, şi nevoia de stabilitate şi de confirmare creşte, refuzul celor doi părinţi de a-şi asuma rolurile devine din ce în ce mai obscen, mai revoltător şi mai tragic. Tatăl, alcoolic, fură banii copiilor. Mama, pierdută în visele ei artistice, pictează tablouri pe care nu le va cumpăra nimeni. Între timp, cei mici experimentează foame, umilinţe repetate, hărţuiri, privare de libertate şi multe alte situaţii care îţi scoală părul în cap.

Ce e remarcabil? Faptul că, deşi resimţi această furie, cei doi îţi rămân în continuare simpatici. Pur şi simplu, realizezi că nu toţi oamenii sunt făcuţi să fie părinţi şi unii ar trebui să-şi asume cu curaj acest fapt.

*

Trei dintre voi pot câştiga acum un exemplar din “Castelul de sticlă”, ediţie nouă, urmând paşii:

  1. Te duci pe pagina de Facebook Lorena Lupu Artist Page şi dai like (dacă n-ai dat deja.)  Dacă ai dat, ai un lucru în minus de făcut.
  2. Comentezi la postarea de acolo a acestui articol (deci nu aici, nu pe contul meu privat de Facebook, CI PE ARTIST PAGE: relatezi pe scurt (sau pe lung, dacă ai timp şi chef) cea mai ciudată amintire din copilăria ta.

Concurs valabil pe teritoriu românesc. 🙂

Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 20 ianuarie.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger