#
MENU

Doamna Firea s-a supărici

Domnişoara Consuela

April 12, 2017 Comments (2) Views: 1807 SPICY

Cum am redat viaţa unui bonsai

Text de Monica Ramirez

Îmi aduc aminte de o vreme în care eram atât de măcinată de întrebări fără răspuns încât mă aflam în pragul unei depresii majore.
Locuiam în Amsterdam de o bună bucată de vreme, într-un apartament de la etajul trei al unui imobil cu patru nivele. Într-o dimineaţă, somnul mi-a fost tulburat de un uruit groaznic. Am sărit din pat ca arsă, convinsă că începuse un cutremur. Episodul s-a repetat după-amiaza, apoi a doua zi de dimineaţă și tot așa, până când m-am înfiinţat la ușa apartamentului de deasupra, de unde se auzea zgomotul acela îngrozitor. Aflasem de prin vecini că un nou chiriaș se mutase în apartamentul de la etajul patru și aveam de gând să-l pun la punct. Ușa s-a deschis încet și în prag a apărut un asiatic în vârstă cu un cap mai mic de înălţime decât mine. Japonez? Chinez? Habar n-aveam. În vremea aceea, din punctul meu de vedere, toţi asiaticii arătau cam la fel. Blândeţea din ochii lui, însă, m-a dezarmat pe loc, făcându-mă să uit cuvintele dure pe care doream să i le adresez. Am rămas năucă în faţa ușii, încercând să nu mă simt mai ridicolă decât eram convinsă că păream.

Bărbatul m-a studiat tăcut pentru câteva momente, apoi mi-a făcut semn să intru. Am pășit aproape cu teamă în apartamentul ce avea să devină a doua mea casă. Am privit în jur la cele câteva piese de mobilier din lemn sculptat manual. O măsuţă joasă se afla în mijlocul sufrageriei, dar n-am zărit nici un scaun pe nicăieri. Aha! Așadar, gazda mea pitică era un japonez. Mi-a indicat să „iau loc” la masă. M-am așezat pe genunchi, fiindu-mi aproape ciudă pe mine pentru faptul că devenisem brusc atât de docilă. Mă simţeam un fel de Karate Kid în variantă feminină, îmblânzită într-un mod absolut miraculos de un Mister Miyagi propriu și personal.

L-am auzit robotind prin bucătărie, apoi a apărut cu o tavă pe care se aflau două cești și un ceainic din porţelan. Ceaiul era verde și foarte tare, dar extrem de aromat. L-am savurat în liniște. Nu schimbasem nici măcar un singur cuvânt cu japonezul misterios și, cu toate astea, mă simţeam în largul meu. După ce-am sorbit și ultima picătură de ceai, mi-a făcut semn să-l urmez. Am urcat niște scări și m-am trezit pe o terasă imensă, decorată în stilul unei grădini japoneze cu zeci de plante ciudate ce păreau niște arbori la fel de pitici precum gazda mea. Uruitul care mă adusese la ușa lui provenea de la un fel de acoperiș rabatabil din lemn, ce arăta precum o jaluzea curbată uriașă.

„Bonsai.” Acesta a fost primul cuvânt pe care mi l-a adresat. Am fost vrăjită pe loc de frumuseţea extraordinară a fiecărei plante în parte. „Pot să-ţi spun Mister Miyagi?” Aceea a fost prima mea întrebare. Spun prima, pentru că de-a lungul timpului l-am asaltat cu multe altele. A încuviinţat din cap, privindu-mă cu o expresie amuzată. Așa a început un episod din viaţa mea de care îmi aduc aminte cu o dulce nostalgie.

Mister Myagi m-a învăţat că, pentru a crea un bonsai, e nevoie de împletirea artei cu horticultura. Multă lume crede că bonsaii sunt o specie aparte de arbori pitici, dar, în realitate, nu sunt altceva decât arbori normali, prelucraţi cu multă răbdare, talent și dragoste. Nu ai nevoie decât de un puiet din anumite specii de arbori și de câteva unelte speciale. Plus dedicaţie. Un fel de șah horticol, dacă vreţi. Fiecare mișcare trebuie gândită și analizată cu multă atenţie. Un bonsai nu este o plantă pitică din punct de vedere genetic, ci o plantă normală, arbust sau arbore, care, prin limitarea spaţiului de „locuit”, dublată de o atentă tăiere a rădăcinilor și ramurilor, plus hrănirea minimală cu apă și îngrășăminte devine un exemplar pitic al speciei. Este de remarcat faptul că bonsaii nu sunt mai puţin sănătoși sau activi ca exemplarele similare crescute liber în natură. O dovadă simplă este proporţia florilor unui bonsai, ce nu pot fi niciodată pitice. Arborii cresc astfel într-o formă estetică ce sugerează de cele mai multe ori o vârstă înaintată, deși impresia de îmbătrânire nu este întotdeauna una greșită. Marea majoritate a arborilor bonsai sunt realmente foarte bătrâni.

La Muzeul Natural al Grădinii Botanice din Washington se află expus unul dintre cei mai vestiţi bonsai din lume. Pinul Goshin are peste 200 de ani și a fost donat muzeului de către Împăratul Japoniei. În muzeu sunt expuși și alţi bonsai bătrâni de sute de ani. Unul dintre ei are aproape 400 de ani și a supravieţuit bombei de la Hiroshima, trecând prin mâinile a șase generaţii înainte de a fi donat muzeului.

De la Mister Miyagi – pe care în realitate e îl chema altfel, dar căruia m-am adresat mereu cu acest apelativ – am aflat că arta bonsailor este originară din China, unde se numește punsai. Iniţial, numai elita societăţii practica arta punsai, scopul fiind acela de a crea cadouri inedite și extravagante. Conform unei legende chinezești, în timpul Dinastiei Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.), un împărat a dispus să i se construiască în propria grădină o miniatură a întregului imperiu, cu tot cu dealuri, munţi, văi și ape curgătoare, lacuri și copaci. Grădinarii au trudit ani întregi, realizând până la urmă imaginea dorită. După ce i-a pus să aștearnă pe hârtie secretele acelei noi forme de artă, împăratul i-a ucis pe toţi, dorind să fie unicul deţinător al secretului.

În anul 1972, s-a descoperit cea mai recentă dovadă a artei bonsailor. Două picturi de pe pereţii mormântului prinţului Zhang Huai din Dinastia Tang (618 – 907 d. Hr.) îi înfăţișează pe servitorii prinţului, în timp ce cară vase cu plante asemănătoare cu bonsaii.

În perioada Kamura, atunci când Japonia a adoptat multe tradiţii culturale chinezești, ambasadorii imperiali japonezi de pe lângă curtea imperială a Chinei au învăţat arta arbuștilor miniaturali. Ulterior, în perioada Muromachi, punsai s-a dezvoltat în Japonia în direcţii diferite. Întocmai ca în cazul unei grădini japoneze, această îndeletnicire presupunea simţ artistic – Wabisabi – și, la fel ca și în China, a fost un privilegiu rezervat pentru elita societăţii. În perioada Edo, a devenit accesibilă samurailor, comercianţilor, orășenilor și altor categorii sociale. Tot atunci a apărut și meseria de meșter olar specializat în arta vaselor pentru arbuștii în miniatură. Se presupune că odată cu introducerea unor elemente din Zen-ul Budist, a apărut și numele de bonsai, ceea ce înseamnă un fel de „grădinărit în tavă”. Stilul japonez, sau estetica bonsailor, este centrată pe principiul „cer și pământ” într-un singur vas. Cele două forţe, considerate complementare, apar echilibrate într-un arbore bonsai de calitate; Shin-zen-bi, adică adevăr, esenţă și frumuseţe.

Arborii preferaţi ai școlii japoneze sunt pinul, ulmul, arţarul, jneapănul și laricea, respectiv caisul și cireșul floral. Toate plantele bonsai realizate în stil japonez trebuie să releve spiritul esenţial al plantei folosite, redând naturaleţe, nu intervenţia umană.

Un bonsai perfect este cel care seamănă cât mai mult cu arbustul așa cum arată în habitatul său natural, numai că bonsaiul va avea un trunchi mult mai mic și noduros, ramuri și frunze mult mai mici.

Bonsaii au diferite aspecte și personalităţi, întocmai ca oamenii. Îi putem asemăna cu animalele de casă pentru că au nevoie de aceeași dragoste și atenţie. Fiecare bonsai în parte reprezintă un nou început. „Îţi va arăta singur ce stil preferă,” obișnuia să-mi spună Mister Miyagi. „Fiecare copăcel în parte are ceva de spus. Trebuie numai să înveţi să-i asculţi.”

Bonsaii sunt extrem de capricioși. Cu alte cuvinte, li se pune pata și încep să moară din senin. Mister Miyagi a învăţat de la mine expresia în limba română, folosind-o cu mare plăcere, spre deliciul meu, ori de câte ori era cazul. Din punctul meu de vedere, faptul că-l învăţasem câteva expresii și cuvinte în limba română reprezenta un fel de compensaţie pentru multitudinea de lucruri înţelepte pe care le învăţasem de la el, lucruri ce nu aveau întotdeauna legătură cu arta bonsailor.

Într-o zi, mi-a pus în braţe un bonsai destul de măricel. „I s-a pus pata,” mi-a explicat amuzat. „Dacă stăpânești arta de a readuce la viaţă un bonsai care-și dorește să moară, vei reuși mereu în tot ceea ce ţi-ai propus,” a adăugat cu un aer serios. „Vei învăţa să-ţi stăpânești propria viaţă.”
Am luat bonsaiul și m-am refugiat în apartamentul meu. L-am privit un timp îndelungat, simţind dragoste și milă pentru plăntuţa aceea pe jumătate moartă. Am încercat orice mi-a trecut prin cap și, culmea!, nu m-am simţit deloc ridicolă. I-am cântat, i-am dansat și i-am recitat poezii. I-am mângâiat frunzele, șoptindu-i încurajări și spunându-i cât de mult îl iubesc. L-am rugat să nu moară, să lupte pentru mine, dacă nu pentru viaţa lui. Cel mai important, am crezut din tot sufletul că va trăi. Nu m-am îndoit nici măcar o clipă. În aproximativ trei zile, bonsaiul și-a revenit complet.

Mister Miyagi a zâmbit și m-a mângâiat pe creștet de parcă aș fi fost un copil când i l-am dus înapoi. A vrut să mi-l dăruiască. L-am refuzat, știind că programul meu încărcat m-ar fi împiedicat să am grijă așa cum se cuvine de o plantă atât de fragilă. „Atunci o să-i pun numele tău. O parte din tine va trăi sute de ani.”

Mi-au dat lacrimile, realizând în momentul acela că se împlinea exact un an de când îl cunoscusem pe Mister Myagi, timp în care găsisem câte un răspuns pentru fiecare întrebare în parte. Depresia dispăruse cu desăvârșire.

În seara aceea, Mister Miyagi mi-a spus o poveste. O bătrână japoneză avea două vase mari pe care le atârna la capetele unui băţ lung, cărându-le pe după gât pentru a aduce apă de la un izvor. Unul dintre vase era perfect, întotdeauna ajungând acasă cu întreaga cantitate de apă. Celălalt vas era crăpat, astfel încât la sfârșitul lungului drum de la izvor până acasă ajungea doar cu jumătatea cantităţii de apă. Acest lucru s-a întâmplat zilnic timp de doi ani, femeia ajungând acasă doar cu un vas și jumătate de apă. Bietului vas crăpat îi era îngrozitor de rușine cu imperfecţiunea sa, simţindu-se foarte vinovat datorită faptului că nu reușea să îndeplinească decât jumătate din munca pentru care fusese menit. După doi ani de aparentă nereușită, i s-a adresat femeii în timp ce se aflau lângă izvor: „Mă simt atât de rușinat datorită crăpăturii mele! Pierd jumătate din apă prin ea, iar tu ești nevoită să vii mult mai des la izvor decât ar trebui.” Bătrâna i-a zâmbit împăciuitoare. „Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, iar pe cealaltă nu? Asta pentru că datorită defectului tău, mi-a venit ideea să plantez seminţe de flori pe partea ta a potecii. Tu le uzi în fiecare zi pe drumul de întoarcere spre casă. De doi ani le culeg și am în fiecare zi flori proaspete pe masă. Dacă n-ar fi existat imperfecţiunea ta, n-ar fi existat nici aceste frumuseţi care-mi împrospătează casa, umplându-mi inima de bucurie de fiecare dată când le privesc.” Mister Miyagi a tăcut un timp și m-a privit drept în ochi. Știam că prin acea poveste făcea referire la mine. Nu mă întrebase niciodată cine sunt și cu ce mă ocup, iar eu nu-i povestisem despre frământările mele interioare. Dar el știa. Într-un fel sau altul, știa cam tot ce era de știut. Sau poate că totul nu era decât în imaginaţia mea și povestea respectivă se referea la bonsaiul revenit la viaţă.

„Fiecare dintre noi are defectul lui unic,” mi-a spus. „Tocmai crăpăturile și defectele ne fac viaţa împreună cu mult mai interesantă și ne răsplătesc din plin. Trebuie să luăm fiecare persoană așa cum este și să căutăm binele din ea. Același lucru este valabil și pentru propria persoană. O crăpătură nu înseamnă neapărat sfârșitul, ci posibilitatea unui nou început.”

Mister Miyagi al meu nu mai este printre noi, dar de multe ori când mă poticnesc pe poteca mea și-mi este greu, închid ochii și-l văd aplecat peste un bonsai, cu un zâmbet blajin pe buze. Bonsaii lui probabil înfloresc și astăzi pe undeva prin lume. Și nu pot să nu mă simt fericită la gândul că bonsaiul care-mi poartă numele aduce un zâmbet pe buzele cuiva, ori poate chiar alinare unui suflet frământat de întrebări fără răspuns.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

2 Responses to Cum am redat viaţa unui bonsai

  1. lucian says:

    Buna dimineata, Doamna!
    Exceptional text si exceptionale invataturi insusite citind textul. De foarte mult timp nu am mai citit un text atat de bun in mediul online, tiparit, etc, de la noi. Cand tot ce poti citi are legatura directa sau indirecta cu notiunea de “exploziv, nemaivazut, scandalos, urias, pitic, etc”, atunci cand dai peste asemenea text e o desfatare.

    Am si eu acasa un Bonsai. Nu ii cant, dar incerc sa ii vorbesc ca unui om ori de cite ori ii pun apa. Ca o paralela la “salvarea bonsai-ului”, am fost invatat cum sa readuc la viata orhideele. Avem o planta ramasa de la fosta prietena si la un moment dat ofilise (nu de dorul ei cred :)).
    Ca orice homo sapiens masculus care nu prea nutrea inclinari in arta gradinaritului, ma gandisem sa ii fac vant cu prima ocazie, dar, ceva m-a oprit. Si bine am facut.
    Acum ceva timp in urma, niste prieteni buni au fost in vizita, iar EA a observat orhideea mea ofilita si m-a certat pentru faptul ca am lasat-o sa ajunga in acea situatie. I-am zis sincer ca habar nu am de ingrijirea lor. Pentru mine se rezuma la udat, rupt frunzele moarte si cam atat…
    Cu multa rabdare, norocul meu ca am scapat de scatoalce, mi-a aratat ce si cum trebuie facut pentru a o readuce la viata. Si spre norocul meu orhideea si-a revenit.
    Acum sunt mindrul “parinte” a 5 ghivece cu flori 🙂 Si peste 3 luni voi aduce acasa o Pisi cu blanitza. Acum cateva zile o colega, stiind ca imi plac pisicile, m-a intrebat de nu vreau una si i-am zis ca da. Mi-a aratat niste poze cu niste ghemotoace abia aparute pe lume. Asa ca nu v-a mai fi nevoie sa ajung pe la adaposturi de animale, etc, etc.

    Scuze ca am devagat de la subiectul postarii tale.
    Felicitari pentru text. Astept altele la fel de exceptionale 🙂

  2. pisica says:

    eu nu-s acolo unde e Mister Miyagi. acolo unde accepti sa vezi frumos in loc de urat. mie acceptarea imi pare resemnare, renuntare. inseamna sa te multumesti cu ce primesti. poate o viata printre bonsai m-ar ajuta sa vad altfel lucrurile!! dar oare vreau?
    sunt sigura ca printre secretele fericirii se afla intelegerea lucrurilor. intelegere ce-ti ofera detasare de tot ce te-ar putea tulbura. unii avem intelegere dar nu ne putem detasa asa simplu. trebuie sa-ti permiti asta asa cum isi permit unii un Bentley. nu toti ne permitem..

Leave a Reply

%d bloggers like this: