#
MENU

Unde greşesc femeile

Vă era dor de încă o lansare în pat?

November 13, 2017 Comments (0) Views: 798 SPICY

Decalog despre hatereală pe internet

Sunt mulţi sugători de şosete pe internet. Nu e de mirare. Să construieşti ceva cu sens presupune muncă, dar să arunci cu rahat e simplu. Şi, spre deosebire de viaţa reală, unde îţi trebuie coaie să-i spui unui individ că e un morman de gunoi în formă de om, vitejia de tastatură nu cere decât o conexiune funcţională de internet, o lipsă de ocupaţie cruntă şi o lipsă crasă de imaginaţie.

Lipsă de imaginaţie? veţi înreba voi.
Da. Dacă din 9753322123456789 de căi în care ai putea intra în contact cu o persoană necunoscută, singura care-ţi vine în minte e o insultă, eşti extrem de lipsit de imaginaţie. Plus că insultele sunt mereu aceleaşi. Şi, de obicei, dezvăluie aceleaşi adevăruri despre persoana de după ecran.

1. Ăia care se leagă de înfăţişarea ta sunt de obicei urâţi ca ciuma.

De modul cum arăt s-au legat mulţi: ba că sunt grasă, ba că sunt urâtă, ba că sunt photoshopată, ba că am liveurile photoshopate, ba că sunt şi urâtă şi photoshopată, şi bineînţeles, grasă.
Numitorul comun este că, în rarele ocazii în care persoana nu avea la profil un apus de soare sau o mustaţă de pisoiaş, arăta înfrânt din punct de vedere estetic.
Dacă ai fi Bella Hadid sau Cara Delevigne, sau echivalentul lor masculin, în mod sigur n-ai arde-o duşmănos prin rubrica de comentarii a Instagramului meu, chinuit de o futere cruntă de grijă dacă am pus 300 de grame sau nu. Ai fi ocupat semnând contracte strălucitoare şi învârtind banii cu o lopată de platină, comandată special pentru învârtitul banilor în zilele în care n-ai de lucru.

2. Ăia care te învaţă cum să blogăreşti au de obicei cinci unici, dintre care unul e mă-sa şi unul câinele.

“Uite, Lorena, şi eu am blog, dar eu las comentariile libere, şi răspund şi la mesaje private şi etc.” Ce număr de vizite ai avut luna trecută? “23”. Şi atunci nu ţi se pare că ordinea comunicării ar trebui să fie: Dragă Lorena, ce trebuie să fac eu să…
Aşa ar părea logic, dar nu.
Cu cât bloagărul are mai mult trafic, cu atât tace şi-şi vede de treabă, şi cu cât e mai insignifiant, cu atât are păreri şi siguranţa că vrei să i le afli. Şi pretenţia că el, cu 23 de vizite pe lună, te învaţă pe tine blogging.

3. Ăia care nu comentează niciodată la tine, dar vin în grup compact şi insistă extrem de înverşunat să aibă dreptate sunt postaci. (Sau troli de pe Utopia, adică postaci moca, ceea ce e chiar mai tragic.)

În general, internautul obişnuit e rar înverşunat. De obicei, lectura lui e sub zodia lui “whatever” şi “chill”, iar când nu i se pare că ai dreptate, o zice amiabil şi pleacă.
Enter subiect hot, cu potenţial de triggering. Şi vezi o droaie de popor care nu ţi-a comentat niciodată, vin toţi în grup organizat, format buluc, îşi dau like unii altora, şi caută să te domine numeric. Ceea ce, desigur, e imposibil, că am blockul la fel de răzbelit, de îmbujorat şi de dârz ca-n prima zi.
Dar, hai să zicem, 2 – 3 sunt mai puţin proşti, se prind că n-am radioul setat pe muzica lor şi încetează. Dar încetează cu totul. Nu-i mai vezi – deşi la cât de investiţi erau în a-ţi da lecţioare, ai fi zis că îţi poartă destinul direct în buzunarul de la inimă.

4. Grammar nazis sunt nişte persoane triste şi singure

Am avut câţiva muşterii. Nu apăreau în rubrica de comentarii decât dacă li se părea că am greşit ceva, şi atunci mi-o comunicau pe un ton triumfător şi ranchiunos, cu nuanţa “te-am demascaaaat”. Practic, creieraşul lor era un autocorrect interminabil, setat să te inspecteze la infinit.
Nici nu citeau frazele. Dacă-i întrebai despre ce e textul, le distrugeai definitiv karma, zenul şi feng shuiul. Pentru ei textul ca întreg nu exista. Exact ca prospectorii de aur din America secolului 19, ei ştiau una şi bună: că în aceste rânduri, undeva, trebuie să fie greşeli.
Revenind la exemplul cu Cara Delevigne: niciodată Mircea Cărtărescu şi Ştefan Agopian n-o să stea cu ochii pe blogul cuiva, să pândească lihniţi ACEL typo.
De ce?
Ăştia-s oameni ocupaţi. Au treabă. Au cărţi de scris. Şi ar fi sub demnitatea lor să facă pe interesanţii într-un mod atât de jalnic.

5. Ăia care se vaietă că nu eşti o doamnă sunt cei mai siniştri mârlani.

Vedem, iar şi iar, următorul algoritm.
Un Gigel apare la una pe perete şi emană un ghiolbănism. Fata îl bagă în păsărică maternă. Subit, Gigelul schimbă placa şi se stropşeşte că n-ai educaţie, că nu eşti o doamnă şi că nu ştii să te porţi.
Şi nici prin minte nu-i trece că, prin ghiolbănismul iniţial, s-a descalificat de la orice formă de protocol.

6. Ăia care te iau la miştouri hardcore încep să se vaiete când primesc la schimb un mişto hardcore în ripostă.

Aveam o cucoană în listă. N-o mai am, că m-a scos. Mereu se oţăra la mine, glumeţ cică. Dar dacă-i răspundeam pe acelaşi ton, i se înfoiau automat hemoroizii. “Eu am glumit!!!! Credeam că e clar!!!!” Păi, şi eu am glumit. Credeam că şi asta e clar.
E unul dintre miracolele de care nu prididesc să mă satur: cu cât unul sau una e mai victimă, mai tragedian(ă) şi mai plânge-pizdă, cu atât e mai agresiv în glume.
Iar trecerea subită de la ăhăhă la aoleu, mă simt microagresat e demnă de un Oscar în sine.

7. Ăia care vor să te agaţe nu vor fi niciodată cititori, parteneri de discuţie sau de business serioşi.

E acest clişeu online, că fetele au un atu în frumuseţea lor, că automat “se impun cu pizda” şi că “e simplu să fii gagică, trebuie doar să-ţi marketezi corpul”.
În realitate, femeile care reuşesc în viaţă sunt cele care conving suficienţi masculi să nu mai încerce să le fută.
Glumesc, desigur. Realitatea situaţiei este că nu poţi convinge un mascul care vrea activitatea de mai sus să te trateze altfel decât ca pe o potenţială ţintă.
Când atenţia lui e pe tine, e o atenţie stresantă, o atenţie total pe lângă subiect, plină de aluzii tâmpite şi cocoşeală penibilă. Când decide că renunţă, te “pedepseşte”, te vorbeşte de rău peste tot, ştie că n-ai urmă de talent (deşi n-a acordat vreo secundă de atenţie talentului) şi aşa mai departe.
Când ai o campanie care necesită implicarea publicului, masculul din această categorie nu e nicăieri, pentru că scopul lui nu e să ajute, ci să se bage în seamă şi să tragă în jos.

8. Ăia care fac pe patronii cu tine sunt cei care nu donează niciodată pentru blog.

“Textul de azi nu mă distrează suficient. Ar trebui să scrii despre cutare şi cutare. Poţi mai mult şi mai bine”.
Zici că aveam şedinţă de redacţie şi el sau ea era the boss of all bosses. Sigur, şi-a cumpărat 51% din site, eu am rămas cu 49% şi, din Bora Bora, unde m-am dus să cheltuiesc suma câştigată, trebuie să ascult ce doreşte acţionarul majoritar.
Right?
Wrong.
Am câţiva donatori dedicaţi şi implicaţi, dar ăia nu-mi dau niciodată ordine. Atitudinea lor, dimpotrivă, este: “spune-mi cu ce aş mai putea să te ajut.”
Cu cât un ins are o listă de pretenţii mai lungă şi un ton mai demanding, cu atât e mai inexistentă baza cu care să le justifice.

9. Ăia care comentează cu fraze încâlcite, fără cap şi fără coadă, bubuie de proşti.

Prima dovadă a inteligenţei, din punctul meu de vedere, e capacitatea de a sintetiza şi de a transmite cu acurateţe informaţia. Nevoia de a băga derută apare odată cu nesiguranţa pe domeniul abordat şi pe propria persoană.
Exact ca ăia care-şi scriu numele Kozmyyyn sau Annemonna, pentru că vor să pară mai mult decât sunt. Când vrei să pari în mod artificial “mai mult”? Când te simţi puţin şi degeaba.
Cert e că dacă iei pe unul din ăsta, care ţi-a emanat opinia alambicată în 20 de paragrafe, din care nu se înţelege nimic, şi-l rogi să scoată ideea principală în două propoziţii, te înjură de mamă. Pentru că nu poate. E ca şi cum i-ai cere să participe la campionatul de patinaj artistic. “Vrei să-mi rup capul? Cine are grijă de mine când sunt paralizat, mă-ta?”

10. Ăia care te fac “curvă” sunt mai curve decât tine.

Aveam o vecină curvă când eram copil, şi o plăceam foarte tare. Era mereu zâmbitoare, se îmbrăca frumos şi, spre deosebire de liota de babe puse pe forfecat din faţa blocului, chiar îţi transmitea energie pozitivă.
Să zicem că era ahtiată după pulă. Că făcea dietă cu ea: dimineaţa, la prânz şi seara.
Dar de ce era asta problema altora? mă întrebam eu cu inocenţa specifică vârstei. În fond, nu impunea nimănui să facă sex cu ea contra voinţei lor. O căutau strict cei în nevoie, şi fără serviciile ei, ăia ar fi rămas în nevoie.
Pe măsură ce mă maturizam, am înţeles şi răspunsul: Problema era strict a bărbaţilor care nu şi-o permiteau şi a femeilor care ar fi vrut şi ele să fie curve, dar nu le ajuta frontispiciul.
Am trecut prin viaţă fără să-mi pese de moravurile celor din jur. Le place sexul? Să-l practice sănătoşi cu câţi parteneri consideră de cuviinţă. Câtă vreme e consensual, cinste lor, cinste pionierilor.
Iar ăştia erau cei din jur. De care-mi păsa ca oameni.
De ce ar fi treaba oricui că Marioara de pe net, pe care n-o cunoaşte şi cu care n-are nimic de împărţit, e o curvă?
Singurul răspuns valabil: de ciudă că nu el peştele.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

Leave a Reply

%d bloggers like this: