#
MENU

Sărbători moderne

Glumă scurtă şi proastă

April 16, 2017 Comments (2) Views: 1221 SPICY

Despre frumuseţea mitului învierii

Am fost un adolescent teribilist. (Înainte să sară trei să mă corecteze “adolescentă, dragă!!”: Folosesc mereu masculinul când scriu despre mine deliberat. Şi asta pentru că mă văd în primul rând ca om, cu creier, educaţie şi inimă, iar lucrul ăsta e neutru. Mi se pare cumva nedrept ca un detaliu anatomic oarecare să te oblige la terminaţii diferite şi să inoculeze în alţi oameni o falsă superioritate, indiferent de creierul, educaţia şi inima lor.
Cred că pe măsură ce mă maturizez, realizez că organul sexual pe care îl posezi e absolut irelevant. Până şi în sex. Dar divaghez.)

În calitatea mea de adolescent teribilist, mi-a plăcut întotdeauna să batjocoresc religia şi să o demontez cu argumente. Să iau la mişto cele şase zile de creaţie a lumii, mărul din rai şi toate bullshiturile aferente.

Asta pentru că, deşi învăţasem la şcoală despre diferenţa dintre sens denotativ şi sens conotativ, îmi plăcea să flutur din cel denotativ.
Pentru cei care au lipsit la lecţia aia: sensul denotativ e strict sensul direct, ad litteram, al unei informaţii. “Ana are mere”. Ea e Ana şi are câteva mere. Nimic ambiguu.
Şi, luată denotativ, credinţa e plină de găuri de logică, exact ca un caşcaval olandez.

Sensul conotativ e bogăţia nuanţelor subliminale, a senzaţiilor, a imaginilor insinuate, a semmnificaţiilor alternative pe care le poate avea o informaţie.

Şi din acest punct de vedere, o sărbătoare religioasă trăită şi simţită cu adevărat îţi poate da aripi noi, îţi poate oferi sprijin moral şi îţi poate deschide orizonturi.

Omul simplu are două căi: să navigheze pasiv prin ziua care vine, acceptând orice rahat care-i plouă în cap, sau să caute să înfăptuiască ceva important pentru el, valoros, care să rămână în urma lui. Fie că e o operă literară, o companie care furnizează un serviciu util comunităţii, fie că e un sport sau o artă practicate cu măiestrie, fie că e micul butic din colţ fără de care Lorena voastră ar fi profund nebăută.

Dar, după cum ştim, nu poţi înfăptui nimic valoros şi important fără muncă, dăruire, implicare, consecvenţă. Şi da, lucrurile vor merge greu. Întotdeauna, când tu te lupţi să faci ceva, se găsesc imbecili fără ocupaţie care să-ţi bage beţe în roate, doar pentru că pot; simulacre umane care se simt ameninţate şi care încep să te sape; vecini răuvoitori care au pizmă pe forţa şi determinarea ta. Şi pentru că răul e foarte ingenios în a se organiza, toţi avem propria noastră golgotă.

Dar, în cel mai negru moment, când te întrebi dacă tot ce faci are vreun rost, apare lumina. Soluţia. Răspunsul.
Învierea.

Dacă trăieşti Paştele în semnificaţia lui profundă, îţi dai seama că e cea mai luminoasă şi optimistă sărbătoare a omenirii.
Toţi avem în noi aptitudinea de a învia. Toţi avem în interior trambulina interioară care ne poate propulsa din nou spre lucrurile valoroase pentru noi. Important e să fii prieten cu tine însuţi şi să îţi conştientizezi misiunea.

De aceea râd de “sărbători liniştite”. Paştele nu e despre linişte. Paştele e despre a te ridica din tine şi a te ridica pe tine. Paştele e despre viaţă trăită fără rezerve.
La multă pasiune, cititorii mei. “Patimă” şi “pasiune” sunt parţial sinonime; cert e că nu pot exista una fără cealaltă.

Şi să încheiem cu o glumă: Bătrânul buticar arab de la care îmi cumpăr eu diverse mi-a urat ieri Paşte fericit. Iar eu mi-am dat seama că nu îi ştiu sărbătorile. I-am răspuns: “Îmi cer scuze pentru toate sărbătorile religioase peste care am trecut din ignoranţă”.
“Nu e broblem. Tu plateşti marfa si banii tai fag sarbatoarele mele religioase”.
“Hahaha! Sigur nu sunteţi evreu?”

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

2 Responses to Despre frumuseţea mitului învierii

  1. Joker says:

    OK, my fault.
    Sarbatori pline de patima, Lorena,
    🙂

  2. pisica says:

    eu cred in Inviere, eu cred si stiu ca El exista si spun asta nu din fanatism, nu din teama, o spun din suflet. imi amintesc ca am strigat si eu ca atatia altii: De ceeeee, Doamneee? De ceee? dar am strigat cu credinta, nu cu indoiala. eu nu simt nevoia sa-L pipai ca sa cred ca exista, mie imi este de ajuns ca exista..

Leave a Reply

%d bloggers like this: