#
MENU

Motanul celor patru anotimpuri

Ce pui în cafea dacă renunţi la zahăr?

October 2, 2017 Comments (0) Views: 1849 SPICY

Femei cu p*la mare: Maria Popovici

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac femeile deştepte şi libere-n mentalităţi. De aceea, lunea pe blogul meu e a lor. A femeilor care fac lucruri, inovează, rup bariere şi joacă rolul principal în propriile lor vieţi. Pe scurt, femei cu pensula mare. Azi, Maria Popovici.

Maria Popovici este mama, fiica, sora şi logodnica înlăcrimată a stand-upului românesc. În sensul că e prima femeie care are succes notabil pe ramură. Am vorbit cu această sursă inepuizabilă de energie tot weekendul. În reprize scurte, printre miile ei de alte treburi. Nu i-am pus întrebările de căpitan evident: Cum e să câştigi iUmor? Foarte tare, frate!! ci am căutat să descopăr povestea din spatele succesului. Iată cum a fost.


O mai pun o dată, că cititorii de pe mobil nu văd poza de deschidere. Trucaj de Fake-up Artist

Trollywood: Ce voiai să te faci când erai copil?
Maria Popovici: Actriță sau cântăreață.

Ce te-a determinat să visezi la lucrurile astea? Un film, o melodie anume?
Sincer, cred că filmele la care ma uitam. Obsesiv. Şi când zic obsesiv, zic următorul lucru: dacă îmi plăcea un film, îl puneam pe taică-miu să-mi ia caseta şi o derulam şi de 30 de ori. Dar îmi aduc aminte că aveam mereu chef să fiu entertainer, oricând mă aflam într-un grup. Nu numai de copii. Îmi plăcea centrul atenţiei la nebunie. Dacă nu primeam atenţie, plecam şi gata.

Părinţii te-au încurajat sau au încercat “să te pună în banca ta”?
M-au încurajat întotdeauna, cu orice idee am avut. Când mi-a fost greu, m-au împins să lupt şi să nu îmi fie frică. Singurul moment când au bătut puţin în retragere a fost când le-am spus că voi aplica doar la teatru, la facultate. Dar, până la urmă, au fost alături de mine. Am avut încrederea lor şi când o duceam mai greu, şi când o duceam mai bine, şi asta a contat mult pentru mine.

Ai moştenit umorul de la vreunul dintre ei?
De la tata. Când erau petreceri, se băteau oamenii să stea lângă el la masă, să-l asculte. E minunat! Şi face umor din orice. Şi din momentele grele.

Dă-mi un exemplu de astfel de moment.
Când eram cu el in spital şi nu se putea mişca din pat, auzea asistentele intrând şi ieşind, şi cum sunt ele profesioniste, urlau cât le ţineau plămânii lor de ţaţe. la un moment dat, a chemat-o pe una (abia putea să vorbească) şi i-a zis: ,,Doamnă…” ,,Dea!!”, ,,N-aveţi o puşcă?”

Mai ţii minte prima glumă care ţi-a plăcut la nebunie când erai copil?
Da. Era o glumă tâmpită şi repetitivă cu un iepuraş care voia un anume fel de tort, şi intra de 100 de ori în cofetărie, şi gluma dura cam şase luni să o spui. Şi la sfârşit, cerea o amandină. Nu ştiu de ce, dar muream de râs şi aveam răbdare să o spun de fiecare dată, doar să văd reacţia celui care mă asculta.

Erai personajul principal al serbărilor la tine-n şcoală?
De cele mai multe ori, da.

Care a fost primul rol cu care ai făcut pe toată lumea să strige: “Fatăăă, ar trebui să te faci actriţăăă!”?
În clasa a noua, la trupa de teatru a liceului, am pus în scenă “Paparazzi sau cronica unui apus de soare avortat” de Matei Vişniec. Eu eram “aparatul care distribuie băuturi”. Tot liceul venea la spectacolele noastre. Le jucam la Teatrul Ion Creangă sau La Scena.

Ai fost o adolescentă teribilistă? Care au fost cele mai mari tâmpenii pe care le-ai făcut în liceu?
Am fost, da. M-am ras în cap, într-o parte, am avut cercel ba în sprânceană, ba în limbă, am avut găşti dubioase. Stăteam în cluburi până a doua zi la prânz.
Am făcut si tâmpenii exagerat de mari, şi n-aş prea vorbi despre ele. Mă bucur enorm pentru tot ce am făcut, doar că sunt oameni care au rămas acolo, în lumea aia, şi îmi dau seama că asta mi se putea întâmpla şi mie. M a salvat facultatea, pentru că o făceam cu pasiune, mi-am îndeplinit un vis când am intrat şi am avut parte şi de un super anturaj.

Cercel în limbă? Nu e o durere imposibil de cuprins în cuvinte? Mereu am zis că-s două zone unde nu mi-aş pune piercing: limba şi vaginul.
Sincer, mi l-a dat o colegă in curtea şcolii. Nu aveam creier. M-a durut, dar am suportat.

În curtea şcolii? Deja îmi filează mintea. Aţi dezinfectat cu ceva după? :))
Cred că da. Îţi spun sincer că nu îmi prea păsa de nimic. Acum, nu traversez strada pe tocuri, să nu cad. Dacă se întunecă, mi se strânge automat curu’ de la panică. Dar, pe atunci, nu aveam niciun stres.

De ce crezi că devenim mai fricoase la maturitate şi de-a dreptul obsedate la bătrâneţe?
Devenim conştiente. Poate, unele din noi am şi trecut prin două-trei căcaturi şi am aflat că, DA, poţi să păţeşti ceva. Plus instinctul matern care aduce după sine “grija”. Iar la bătrâneţe, deja nu mai deţii controlul şi e normal să simţi şi frica.

Revenind la actorie: A fost facultatea ceea ce-ţi imaginai că va fi, înainte să intri?
Nici pe departe. Îmi imaginam un fel de Hogwarts. UNATC, ca orice altă instituţie de învăţământ din ţara asta, e plină de lipsuri, de profesori neserioşi, de studenţi dezinteresaţi etc. A fost o perioadă frumoasă şi am învăţat multe, chiar mi-am format o bază. Dar, în principiu, dacă ai 18-19 ani, cum aveam eu, şi nimereşti acolo, poţi rămâne cu ceva traume. Eu n-am rămas, totu-i bine.

Ce traume?
Ţi se vând nişte gogoşi, profesorii se cred nişte zei şi îţi povestesc despre o lume care nu există. Şi nu are cum să existe, dacă termină 50-60 de actori pe an numai la UNATC. Normal că se mai triază, dar de ce admiţi atâţia în Universitate? Bineînţeles că am avut şi profesori grozavi, pe care i-am iubit şi admirat, şi încă simt asta pentru ei, pe lângă gratitudine.
Dar aceştia erau doi-trei.
În rest, penibil. Acum, că privesc toate aceste amintiri din exterior şi le revăd feţele şi discursurile în mintea mea, îmi vine să râd. Erau ridicoli. Unii din ei, frustraţi că nu joacă sau nu pun în scenă de ani de zile, alţii obsedaţi de pizdele tinere ale studentelor ce se plimbau pe coridoare. Sunt multe lucruri nespuse de pe acolo, dar dacă mă ia valul şi citeşte cineva asta, zice că sunt o frustrată nedistribuită şi de aia zic ce zic.

Cine erau profesorii buni şi ce anume ai învăţat de la ei?
Ana Maria Nistor – critic de teatru şi profesor de Istoria Teatrului Universal. Un profesor extraordinar. Îşi făcea treaba exemplar şi cu maximă pasiune. Te băga la nouă dimineaţa într-o lume din care nu mai voiai să ieşi. Vlad Logigan era doar asistent pe vremea mea, dar m-a învăţat mai multă actorie decât orice superior al său.
Şi cam atât. Haha.

Aveai pe atunci un rol la care visai? “Rolul vieţii tale”?
Nu. Voiam să joc orice. Şi acum vreau. Dar de când s-a închis teatrul În Culise, unde am fost vreo cinci ani, n-am mai jucat. În decembrie, o să se facă un an de când n am mai jucat teatru. Mă sperie şi mă tot rog de o colegă regizor tare talentată să facem un proiect împreună, că mi-e dor.

Cum ai ajuns să te alături echipei În Culise?
Noi toţi de acolo am fost colegi de liceu şi am avut Trupa 9. Ni s-au alăturat odată cu În Culise diverşi colegi de facultate. Dar eu făceam parte din acel grup de oameni de la 15 ani. A venit natural. Cred că îi omoram dacă nu mă luau.

Povesteşte-ne despre greutăţile şi satisfacţiile apartenenţei la o trupă de teatru indie.
Treaba cu teatrul independent e că, până de curând, nici nu exista în ochii oamenilor. Nu am fost noi primii, dar oricum printre primii, şi am început povestea într-o căsuţă mişto, undeva pe Str. Ştefan Mihăileanu. Venea lumea la noi pentru că eram cool, dar în rest, nu eram invitaţi la festivaluri. M-am bucurat mult când s-a înfiinţat FNTIul (Festivalul Naţional de Teatru Independent, n. L.), am simţit că existam cu adevărat. Satisfacţiile veneau din faptul că eram liberi să facem ce vrem, să punem în scenă ce vrem şi cum vrem, să avem orice idei, oricât de nebune, însă făceam totul doar din resurse proprii. N-aveam bani de costume, de decor. Aduceam ce aveam pe acasă. Dădeam flyere pe stradă, să vină lumea, spamam oamenii pe Facebook. Dar era frumos. Eram o gaşcă mişto şi la 20 de ani, nici nu iţi trebuie multe. Împărţeam un vin ieftin la sfârşitul zilei şi o şaorma, şi eram fericiţi. Nici celulita nu se punea pe cur la fel de repede ca acum.

Ai avut joburi modeste extrateatrale, în calitatea ta de actriţă independentă, sau măcar interviuri de job funny?
Am lucrat, pe când eram studentă, ca animator pentru copii, la o firmă. Diverse personaje…

Ce-ţi plăcea mai mult, face paintingul sau figurile din baloane?
Face paintingul. Într-o zi, când n-aveam bani, de 1 iunie, m-am dus în Herăstrău, m-am aşezat pe o bancă şi mi-am pus un semn pe stradă cu facepainting. În 6 ore am facut 2000 de lei. Am plecat acasă fericită. Asta acum 4-5 ani.

Eşti printre puţinele, sau poate singura stand-up comediană de succes din România. cât de greu ţi-a fost să răzbeşti în acest mic cerc dominat de tipi?
Cred că la fel de greu cum i-ar fi fost şi unui bărbat. Dacă eşti bun, oamenii încearcă să-ţi dea în cap. Punct. Şi ei cred că se pot ascunde şi că nu se vede, dar se vede tare de tot. Am păţit mizerii, dar le-am ignorat uşor-uşor. Am folosit faptul că sunt femeie ca avantaj. În breaslă, în afară de cateva miştouri, nu mă pot plânge de nimic. Şi când zic miştouri, o zic în cel mai bun sens. De la comedienii mari şi cu adevărat buni, am primit mereu ajutor şi sfaturi bune, nu am cum să mă plâng nici dacă vreau.


Foto de Serafim Angelescu.

Ţi-a fost frică prima oară când ai urcat pe o scenă, doar cu microfonul şi cu nişte glume?
Am crezut că mă cac pe mine. Dar mi-am revenit, că au început să râdă mai repede decât credeam vreodată.

Despre ce era primul tău set?
Despre bărbaţii care se îmbracă precum pizdele şi despre faptul că ne-au luat aceste bucurii, că doar asta mai aveam şi noi. Era un gând din tot sufletul meu frustrat. Haha.

Care sunt secretele succesului în stand-up?
Dacă aş sti, aş fi la Madison Square Garden acum.

Ok. Secretele popularităţii locale.
Îţi jur că nu stiu. Eu îmi văd de treabă, în sensul că scriu ce mi se pare mie funny şi, uşor-uşor, tot livrând materialul nou, glumele capătă formă. E tot ce ştiu şi am învăţat pe pielea mea. Părerea mea e că secretul succesului, în general, e: munceşte şi vezi-ţi în pula mea de treaba ta, şi ţine-ţi nasul în cămaşa ta.

Noul tău set e cu prietenul tău, şi vă roast-uiţi unul pe celălalt. Cât de greu e să transferi pe scenă povestea unei relaţii reale?
E eliberator şi minunat. Noi ţinem la glume mult mai dure de atât, aşa că, pentru noi, nu e chiar mare lucru. Şi oricum nu e numai despre asta set-ul. Asta e o mică parte.

Care e povestea mai amplă a setului?
Eu mai nou povestesc despre activităţile mele şi cum mă fac să mă simt, cum mă afectează, despre câteva idei ce ne-au spălat creierul secolul acesta, şi din nou, despre bărbaţi şi femei.

Tema relaţiei bărbat – femeie revine constant în showurile tale. De ce?
E o sursă interminabilă de umor. Pentru mine e ca la terapie. Mă mai enervează Minculescu, mai zic pe scenă.

Care a fost cel mai crunt rateu pe care l-ai dat vreodată?
N-am experimentat până acum un anume crunt rateu grav. Am avut însă multe seri de linişte mormântală în sală şi am simţit cum mi se stinge încet-încet lumina speranţei din inimă. 😀 Mi s-a întâmplat să am heckleri, dar nimic extrem de grav, până la un show în Ploieşti când s-a urcat unu’ pe scenă, m-a luat de gât şi m-a pupat, dar l-au zburat afară instant.

OMG! Dar cea mai mare tâmpenie pe care a zis-o cineva despre tine?
Aceeaşi tâmpenie pe care o zic despre toţi comedienii. Că furăm glume de afară. Eu aveam o glumă care semăna cu una a lui Seinfield şi a circulat filmuleţul ăla pe net de să-mi bag puula! Ca şi cum eu efectiv am notat gluma aia şi uite aşa am dat-o. Apoi au zis că totul e furat. Comedianţi frustraţi au scris pe net: “Totul e furat”. N-au putut să arate de unde. După ce că am nişte glume de trei lei, probabil că lor li se par geniale, ca şi cum NU aveam cum să scriu aşa ceva. Ahahaha. Dar se uită lumea la “Râzi ca prostu” şi dau comment-uri pe net: “Astea s furate domne'”. Îmi vine să zic: “De unde, mânca-ţi-aş? Arată-mi de unde, să ştiu şi eu, că eu tot ce ştiu e că ne iese fum din creier scriind şi notând orice, ca să facem material, şi tot n-am născocit până acum ceva genial. Muncim enorm pentru încă cinci minute de material pe scenă. Dar asta e, nu ai cum să îi convingi pe convinşi, şi sincer, nici nu îi vrei în sală, că o să stea pe telefon şi nu o să înţeleagă nimic. Mi-a plăcut comment-ul unui tip pe YouTube de curând. A zis: “Băi, dacă insistaţi încontinuu că ceea ce fac oamenii ăştia e furat, cum vreţi ca ei să evolueze? Dacă nimeni nu le apreciază munca etc.? Mă rog, nu ai cum să îi mulţumeşti pe toţi. Îmi dau seama că, în ochii multora, sunt o penibilă şi, sincer, când mă văd, sau mă aud, le mai dau şi dreptate. :))))))

Ţi se întâmplă frecvent să fii la bere, seara, şi să vină unu la voi la masă şi să-ţi zică: aaa, tu eşti Maria care face stand-up, fă-mă să râd?
Da. Nu frecvent, dar se întâmplă. Problema e că mi s-a întâmplat live la un căcat de emisiune de radio. Mi-a zis boul ăla de avea emisiunea: “Zi o glumă!”. I am zis: “Eh! Vă aşteptăm la show!” si mi-a zis: “Ce, aveţi şi voi şapte glume jumate şi vă e frică să le ziceţi la radio”. A urmat un scandal, dar nu mai am chef să-mi amintesc. În rest, da, mai vin şi pe stradă. Le zic: “Nu” şi merg mai departe.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

Leave a Reply

%d bloggers like this: