#
MENU

Pedofilie să fie, dar între noi!

Coșmaruri

June 28, 2017 Comments (2) Views: 1024 SPICY

Fereastra care plângea

Stăteam eu de vorbă cu Andrei Ruse, care e editorul și redactorul fabuloasei compilații a celor mai bune texte de pe acest blog, intitulate, cum altfel, Trollywood.

Și povesteam despre debuturile noastre literare de acum zece ani, și despre primul job al lui Andrei, de redactor la o editură de megacăcat, unde cărți de 300 de pagini trebuiau traduse într-o lună, redactate în două zile și unde nu-ți luai banii aferenți decât după luni interminabile de scandal.
Și povestește Andrei:

-Băi, la un moment dat îmi pică în mână o traducere foarte poetică și ciudată, unde nimic nu se lega cu nimic. Un fel de Kafka, dar pe emoții, să zic așa. Primele trei paragrafe, am fost convins că citesc the next best thing. Apoi aberația a devenit mult prea flagrantă și prea ilogică, și m-am prins că problema era la traducere.
-Despre ce era vorba? întreb eu.
-Era o fereastră care plângea după bărbatul iubit. Sublimă imagine poetică. Dar când am luat originalul, am descoperit că de fapt nu era o fereastră (window) ci o văduvă (widow).
-Băi, fac eu, la viteza pe care ți-o cerea Editura Megacăcat, mai citeai greșit cuvinte.
-Nu, coaie. Toată traducerea era pe miriște, printre mărăcini. Am chemat traducătoarea să vorbim. A venit o băbuță cu sacoșă de rafie. Nici nu știa limba engleză ca lumea, folosise un program de traducere automată. Google translate ar fi fost boss.
-Hai, mă, săraca, poate avea pensie mică.
-OK, mi-ar fi plăcut să știe limba engleză, s-o pot plăti. Și ce păcat. Fereastra aia care plânge merita o lume a ei.
-Păi, stai așa. hai să încercăm, zic eu.

***

Nu ploua. Și totuși, pe bătrâna fereastră a casei părăsite curgeau picături limpezi, sidefii, din ceea ce părea a fi apă. Se strecurau fugare peste sticla uitată de vreme și se pierdeau într-un fald al perdelei roase pe alocuri de molii.
Înainte, pervazul de un alb orbitor ar fi fost încărcat cu flori colorate, și, din când în când, câte un pisoiaș mustăcios venit să mârâie la vrăbii. Înainte, mâini grijulii l-ar fi șters cu foi de gazetă, pentru că se știe, oamenii au inventat ziarul ca să aibă și ferestrele batiste.
Acum, însă, prin încăperile vaste, cu tavan înalt, “greu de încălzit”, cum îl descrisese disprețuitor ultimul agent imobiliar venit în vizită, se lăsase tăcerea. O tăcere de moarte.
Orice casă e de fapt povestea unei iubiri. Și după ce sentimentele se sting, rămân zidurile goale și reci, mobilele roase de carii, tapițeriile uzate, praful, să vorbească despre deșertăciunea din noi.
Numai ferestrele, acești ochi odinioară plini de lumină și fericire conjugală, rămân să se îmbete de soare și de lună, să strige mut spre trecători, să cheme alte priviri și să ademenească din nou viață.
Era ora șapte dimineața. Oră la care, de obicei, începea freamătul. Copiii, mici bombe de energie, săreau din pat, se alergau pe scări, se ascundeau prin cotloane, țipau. Femeia, încă somnoroasă, căuta să-i liniștească și să-i pregătească pentru școală. Iar el, omul iubit, își lua mereu cafeaua cea tare și gazeta – viitoarea batistă – și se așeza lângă fereastră. Să se bucure de aer curat și de prospețimea grădinii.
Această tovărășie tăcută era ceea ce-i lipsea cel mai mult. De aceea, diminețile erau îngrozitor de grele.
Încă își amintea, cu limpezimea de care sticla ei nu se bucurase de mult timp, momentul în care…

***

Cum e?

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

2 Responses to Fereastra care plângea

  1. levmallev says:

    nasol. eu as pastra doar “o tacere de moarte”.

  2. levmallev says:

    are efectul cinciului de pe zar-pe mana.

Leave a Reply

%d bloggers like this: