Gânduri despre Ofelia

După ce mi-am lansat singurul volum de poezii pe care m-am încumetat să-l scriu, Hyde Park, am avut o serie de lecturi şi lansări comune cu Ofelia Prodan.
Mi-aduc aminte cum m-a surprins de când a deschis gura cu o poezie incredibil de proaspătă, frumoasă, vie, emoţionantă, senzuală, diafană, expresivă, o poezie care m-a cucerit până şi pe mine, care am un radar detector de fals şi de gogonele cât casa poporului, şi o alergie la fals şi gogonele cât tot Cotroceniul.
Puţini poeţi contemporani îmi plac, pentru că majoritatea se folosesc de poezie ca să-şi feleze propriul ego. Ofelia a fost mereu printre cei puţini.

Numai că, în România, ajungi greu să-ţi faci arta să te întreţină. Ceva mai uşor în ultima vreme, că din ce în ce mai multe cluburi găzduiesc teatru şi o să încep cât de curând să fac şi lecturi literare cu bilet, în ideea că dacă îţi place un scriitor, e ok să contribui la arta lui cu costul unui bilet de zece lei. “Ar trebui ca statul să facă mai mult.”

Nu, n-ar trebui ca statul să facă mai mult. Burse şi rezidenţe există; poate ar trebui distribuite corect şi atât. Ar trebui ca media să facă ceva mai mult, să nu-i trateze pe scriitori ca pe idioţii ăia care nu fac rating, şi ar trebui ca publicul să facă mai mult, plătind pentru cărţile autorilor cu condei bun şi plătind bilete la lecturile lor. Pentru ca arta să fie independentă de agresiuni părinteşti.

Citesc nota postată de Ofelia ieri, când şi-a anunţat intenţia de a-şi pune capăt zilelor, şi mă înfior:

“Nu am spus nimic despre problemele mele zilnice. Sunt saptamani cand traiesc cu 10 lei pe zi si nu pt. ca sunt saraca. M-am nascut într-o familie de comercianţi pentru care banul a totul si in acelasi timp se mândresc cu rezultatele mele, desi in ochii lor sunt un nimic pentru ca nu produc bani. Hagi Tudose. Nu doar ca ma dezic de famila mea, dar am ales ca forma de protest sinuciderea.”

Tema asta, a familiei care se umflă în pene cu ceea ce faci, dar totodată refuză să înţeleagă că arta implică susţinere financiară, mi-e atâââât de familiară. Intim. Familiile de români sunt gata să întreţină un membru de familie beţiv sau cartofor, dar nu unul artist, pentru că să pună osu’ la muncă, cine se crede el, Eminescu?
Şi dacă atitudinea asta e, să zicem, cumva de înţeles din partea unei familii de pauperi, e absolut penibilă şi insultătoare din partea uneia care ar avea cu ce să susţină talentul autentic care, prin nu se ştie ce mutaţie genetică, a apărut printre ei.

În fond, familia de Medici a susţinut financiar sculptori şi pictori cât să-i lase Florenţei o întreagă moştenire culturală. Sculptori şi pictori cu care nu era înrudită în nici un fel. Pur şi simplu, din înţelegerea faptului că, dacă vrei o artă reprezentativă, TREBUIE s-o finanţezi. Tu, familia Căcat, să ai un singur poet de valoare în rândurile tale şi, deşi ai de unde, să nu faci nimic pentru el?

Dar totodată să te lauzi la vecini că uite, mai avem un premiu internaţional.

Aş institui o pedeapsă pentru familii care se laudă cu realizări la care n-au contribuit cu nimic. Dacă la musulmani ţi se taie mâna pentru furt de bunuri materiale, umflarea în pene cu realizări pentru care n-ai făcut nimic ar trebui să constituie infracţiune de furt de credit.
Iar pedeapsa pentru furt de credit ar trebui să fie tăierea limbii.