#
MENU

Şedinţa rochiilor din dulap

Femei cu p*la mare: Simona Tivadar

December 3, 2017 Comments (0) Views: 685 SPICY

Mesaj într-o sticlă

Dragă Heloise,

Ştiu că e o naivitate – să nu spun prostie în toată puterea cuvântului – să îţi scriu aşa, acum, pentru că sunt slabe şanse ca acest mesaj să ajungă vreodată în mâinile tale.
Simt însă că am de mărturisit nişte lucruri, şi nu am cum să procedez altfel.

Pe insula pustie unde m-au aruncat valurile capricioase ale furtunii ce-a scufundat nava cu care călătoream spre un nou destin – ultimă furtună a unei vieţi furtunoase – nu există porumbei călători, şi chiar dacă ar exista, nu am nici o garanţie că, dintre o mie de tinere doamne, aceştia se vor îndrepta chiar spre tine. Aş fi vrut să-i pot îndruma – dar gândul meu nu are o asemenea putere.

De aceea, dragă Heloise, acum, că am golit ultima sticlă de rom, cu voia ta – ba chiar fără 🙂 – o voi folosi în chip de plic fără timbru şi fără adresă. Poate va ajunge la altă Heloise, de vreme ce au fost mereu atâtea Heloise în jurul meu. Am avut o verişoară pe nume Heloise. O urâtă rea şi pârâcioasă. Colega mea de bancă s-a numit Heloise, dar ea era o Heloise bună, care îşi împărţea sandvişul cu mine şi mă lăsa să copiez temele la matematică din caietul ei. Pe ea am iubit-o cu recunoştinţă de câine.

Apoi, prima fată pe care am sărutat-o vreodată s-a numit tot Heloise. Ca tine. Era foarte veselă, ca un cănăraş auriu. Ca tine. Şi ştia multe despre Liszt şi Bartok. Ca tine. Şi avea buze timide, înfiorate, cu gust de piersici. Ca tine?
O vreme, în timp ce îmi făceam studiile, am locuit la încă o Heloise – o ochelaristă cuminte, proprietara unei case vechi, ai cărei pereţi spuneau poveşti. Apoi, Heloise s-a măritat cu un bărbat mult prea impozant, mult prea gălăgios şi mult prea orb faţă de gingăşia ei interioară şi… nu mai ştiu. Se pare că toate Heloisele vieţii mele trec pe lângă mine precum acceleratele prin gara unui sătuc neînsemnat.

Nu ştiu dacă mă vei crede, Heloise, şi nici nu mai contează, poate. Dar tu ai fost acea Heloise pe care aş fi dorit s-o ţin pe loc, s-o leg, s-o bat în cuie, numai să nu plece. Din păcate, cu cât mi-am dorit mai mult acest lucru, cu atât mâinile, buzele, vocea, ochii refuzau să mă ajute. Poate că micimea-mi spirituală era incapabilă să facă faţă unei mari pasiuni?

Te văd, te simt, te adulmec, Heloise, de parcă ai fi lângă mine. Părul tău mătăsos şi blond, gropiţele de copil, mâinile mici şi delicate, dar mai cu seamă zâmbetul. Când zâmbeai, Heloise, parcă se deschideau o mie de ferestre spre soare.

Îmi aduc aminte mai cu seamă de o zi frumoasă de aprilie, când te-am zărit în parc. Citeai. Am profitat de mărunta şi ridicola libertate pe care mi-o oferea neatenţia ta, şi te-am privit timp de… nu ştiu, poate două ore. Te-am iubit din priviri, dacă pot spune aşa. Ţi-am explorat fiecare por, fiecare moleculă, te-am devorat pe îndelete, fără stânjeneală şi fără false explicaţii. Apoi, te-am văzut că închizi cartea. Că te ridici. Aş fi putut fac acei câţiva paşi, să dau impresia că mă plimbam, pur şi simplu, că… Dar eram mult prea copleşit de cele două ore de frumuseţe, pentru a putea minţi. Aşa că am ales să plec.

În fond, ce putea face un profesor de literatură cvadragenar şi ursuz, îndrăgostit nebuneşte de eleva lui de 14 ani?

Al tău (şi pot spune “al tău” fără vinovăţia cu care aş fi rostit aceste cuvinte dacă m-aş fi aflat faţă în faţă cu tine),

Etienne

 

Text publicat în volumul Trollywood, disponibil spre cumpărare aici. Foto: pixabay.com. 

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

Leave a Reply

%d bloggers like this: