O poveste anală

Unul dintre lucrurile la care nu te aştepţi, când adopţi un sufleţel tandru, pufos şi feeric de pisoi, şi el îţi toarce catifelat în poală, sunt momentele în care are diaree. Şi, pentru că are diaree, rămâne murdar, drept care, vine la tine să urle disperat. Dacă nu te prinzi, se şi întoarce cu coada ridicată spre tine, într-o pledoarie elocventă de “Şterge-mă, băi, vaco, ce n-ai înţeles?”

Desigur, cât îl ştergi, o să scoată de la naftalină piesa de rezistenţă “Muăăăăăăăăăăăăăweeeeeeeei”, adică “Sunt un biet porcuşor nevinovat, şi azi e Ignatul, şi vaca asta vrea să facă lebăr, tobă şi sângerete din hemoroizii mei inocenţi”.

Chit că ştie că nu poate sta neşters. Şi ştie că el personal ţi-a trasat sarcina cu pricina. Şi tu foloseşti şerveţel pe care îl umezeşti cu apă călduţă, nu rece, să micşorezi neplăcerea. Dar dacă nu ragem ca turbaţii, unde mai e distracţia?

Bun. Mă aşez eu frumos lângă WC, cu motanul în braţe, umezesc şerveţele, îmi dau creierul pe mute, să ignor răgete, şi îl şterg temeinic, nu de alta, dar tot în aşternuturi se bagă seara şi nu te caci în propriul noroc, să zic aşa.

După ce îl curăţ à la carte – dacă există cumva o carte cu standarde de ştergere a pisicilor la cur – observ cu stupoare câţiva stropi de lichid albicios, care i se scurg pe anus. Dar acest lichid avea un miros… Dumnezeule. Dacă guvernarea pesedistă ar fi un miros, ar fi acesta. Îi şterg şi pe ei, dacă tot au venit, să fie primiţi. Îl mai spăl o dată, să fie curat ca lacrima de virgină, apoi mă bag oripilată pe net să aflu ce e lichidul alb şi mirositor a Talpa iadului din anusul motanului meu.

Da. Adoptaţi un sufleţel nevinovat şi pur, care vă iubeşte necondiţionat şi, nu se ştie cum, vă treziţi căutând pe net “white discharge cat butt”. Ştiu, sună a o ramură deosebit de depravată de porno.

Şi aflu că motanul meu are două chestii numite glande perianale, care se storc singure, când fecalele sunt normale, şi trebuie “ajutate” în caz de diaree, şi că eu tocmai îl “ajutasem”.

Deci, data viitoare când citiţi o siropoşenie cu “pisicile, creaturi divine şi mistice”, luaţi în considerare că la un moment dat o să stoarceţi anusul unei astfel de creaturi, şi numai mistic nu va fi.

Bun. Dar articolul povestea mai departe că numitele glande se pot şi infecta, şi toată povestea poate ajunge la boli care mai de care mai sinistre, culminând, desigur, cu cancer şi moarte.

“Aoleu, odorul mamei!”

Azi dimineaţă, înhaţ mâţa şi merg la veterinar. Pe drum, mă împiedic de o groapă – nu vedeam pe unde calc, aveam motanul în braţe, e mai uşor aşa decât în cutie, unde se lasă greu de o sută de tone – trag o căzătură, îmi învineţesc genunchiul, dar ţin motanul sus, ca un ostaş flamura pe câmpul de luptă.

Ajung la veterinarul din vecini, un tip tânăr, calm şi cald.

-Bună ziua, ce e cu dumneavoastră, doamnă?

-Am căzut, dar nu eu sunt problema.  Ci blănosul.

-Spuneţi.

“Ăăă, domnul doctor, v-am adus acest animal să aruncaţi un ochi în curul lui.”

Not really. Let’s fine-tune.

-Am avut diaree. Nu eu, el. Şi ştiţi cum e când are diaree. L-am… şters la fund.

-Aşa.

-Şi a curs un lichid alb.

-Da. Are nişte glande care secretă acest lichid.

-Şi se poate ca o făptură atât de gingaşă să emane un miros atât de oribil?

-Da. E fiziologic.

-OK. Aş dori, dacă nu vă e cu supărare, să aruncaţi un ochi, să vedeţi dacă n-are vreo infecţie sau ceva.

Doctorul se ţinea să nu râdă.

-Şi puteţi să şi râdeţi, e ok.

-Bine, hai să mă uit.

Îşi pune mănuşi, aruncă un ochi, aruncă doi, îl examinează în, ei bine, cur, în timp ce Pulică al meu răgea de zici că-l opera pe cord deschis fără anestezie.

-Doamnă, zona e perfect sănătoasă, nu prezintă nici o infecţie. Şi dacă-l mai controlaţi, să ştiţi că acei câţiva stropi sunt în regulă. Esenţial e să nu-şi schimbe culoarea şi frecvenţa.

-Pfffff, răsuflu eu uşurată. Cât vă datorez?

-Nimic. Aţi fost simpatică, iar el e sănătos. Să nu-l scăpaţi din braţe.

-N-am cum să-l scap nici să vreau. Ăsta stă agăţat cu optsprezece gheare de mine când suntem pe stradă.

Seara, Pulică mi s-a cuibărit tandru şi torcător pe genunchiul învineţit. Ca şi cum ar fi ştiut că am căzut la datorie, căutând să-l salvez pe el de cancer şi alte boli funeste.

Foto: https://www.flickr.com/photos/blhphotography/420301155/

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

6 Responses

  1. Emil says:

    “se şi întoarce cu coada ridicată spre tine, într-o pledoarie elocventă de “Şterge-mă, băi, vaco, ce n-ai înţeles?””

    Noroc maxim.

    S-ar fi putut intampla sa dai peste unul ca al meu, care isi vede linistit mai departe de sarit, alergat, urcat si stat pe chestii, chiar daca 90% din blana e plina de ciocolata, ca si cum niciodata nu s-ar fi intamplat nimic.

  2. Lorena Lupu says:

    :))) La asta nu m-am gândit.

  3. X-uleasca says:

    Zac în pat, citind. Mrrrroowww și sare afectuos motanul lângă mine, torcând. Se alintă, bagă niște opturi, se-asează în fund, ne privim languros, mai toarce și deodată îmi ucid nările niște miasme de hidră putrefactă. ”Bă, tu ai fo la budă și nu te-ai spîlat bine-n cur după aia” este fraza care ucide orice romantism.

  4. Joker says:

    .. “mirosul guvernarii psd-iste”..
    Da, asta a fost tare, am citit si mi s-a facut greata instantaneu.
    🙂

  5. Lexescu says:

    Daca vrei un suflet langa tine……il iei la pachet cu rahatul…. e valabil si atunci cand iei un barbat……

  6. Lorena Lupu says:

    Nu se compară.
    Unu, că în cazul animalelor rahatul e rar şi mereu justificat de circumstanţe.
    Doi, că animalele n-o fac deliberat, să-ţi arate cine e şeful.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger