#
MENU

Coșmaruri

Bravo, Cluj!

July 1, 2017 Comments (2) Views: 1492 SPICY

Oho, taică, pe vremea mea…

O ştiţi toţi pe asta. Pe vremea mea, tot ce zbura se mânca şi toate găurile aveau păr. Pe vremea mea, salariul era mare şi mărfurile ieftine. Nu conta că nu se găseau şi că stăteai la coadă jumătate de zi pentru ele; în teorie erau mai ieftine. Pe vremea mea nu erau divorţuri, şi te puteai urî liniştit cu una şi aceeaşi persoană până la adânci bătrâneţe, apoi mureai tot singur, dar măcar cu viaţa radical ciuntită şi cu zero vise realizate. Pe vremea mea nu era normal să faci sex oral, iar sexul normal se făcea pe întuneric şi cu cămaşa de noapte drept prezervativ. Pe vremea mea nu erau atâţia gay, sau cel puţin habar n-aveam de ei, ceea ce înseamnă că nu erau. Pe vremea mea erai prieten cu copiii de pe strada ta, nu cu oameni de pe net pe care nu-i cunoşti în realitate. Pe vremea mea…

Există un singur lucru pe care îl regret totuşi, din adâncul inimii, de pe vremea mea. Şi anume, incredibila independenţă pe care mi-am obţinut-o (bine, în limitele unei severităţi formale care azi nu mai interesează pe nimeni) în copilărie.

Ţin minte cum, din a doua zi de şcoală, i-am convins pe toţi adulţii că mă descurc să merg şi singură. Mă simţeam mică şi proastă să mă ducă cineva la şcoală. Ţin minte cum mă duceam să fac singură cumpărături, de la şapte ani, şi nu greşeam niciodată la rest; şi da, cumpăram şi alcool şi tutun pentru cei din familie. Nu era ca şi cum m-ar fi interesat pe atunci că astea sunt vicii şi nu au ce căuta în mâna mea. Pentru mine era un exerciţiu de gestionat şi numărat bani. Ţin minte că m-am înscris singură la biblioteca publică a oraşului, tot în clasa a I-a, şi satisfacţia pe care am trăit-o când am mers singură cu autobuzul până acolo şi am coborât la staţia corectă.

Ţin minte cum nu suportam să se bage adulţii să facă teme cu mine, pentru că aveam acest sentiment acut că în viaţă omul trebuie să se descurce cu forţe proprii. Şi ţin minte cum o grămadă de lume din bloc prefera să-şi mediteze mai târziu la matematică copiii corigenţi cu mine, nu cu un profesor, pentru că eu ştiam să explic la mintea copilului, aveam răbdare (normal că o aveam, când la sfârşit mă aşteptau viitorii mei bani de rimel şi amandine) şi obţineam rezultate.

Azi, văd copii supravegheaţi şi protejaţi până şi de umbra lor. Duşi la şcoală cu maşina în clasa a VI-a. Şi nu zic că e rău. În final, sună obscen să trimiţi un copil de 7 ani la cumpărături. Sună obscen ca un copil în generală să facă muncă plătită de profesor meditator.

Cert e că, dacă nu le făceam pe astea, nu câştigam nivelul de autonomie care să-mi permită să-mi fugăresc activ visele şi să ignor dezaprobarea părintească. Nu ajungeam la nivelul de forţă interioară care să mă facă să ignor ura, răutatea şi meschinăria altora.

Pe vremea mea, părinţii nu aveau timp de tine şi asta te obliga să creşti enorm de mult ca om. Iar asta m-a făcut să devin eu însămi.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

2 Responses to Oho, taică, pe vremea mea…

  1. m says:

    De ce sa fie obscen sa trimiti copil de 7 ani la cumparaturi? Cat timp nu-i dai sa care kile de plase, e ok. Oare de la ce varsta se apucau de batut covoare? (obicei pe cale de disparitie, din fericire). Aia problema.
    Cu masinile mi se pare socant, pur si simplu. Mai ales ca la noi nu-s distante ca-n filme in america. Dar probabil pe generatia noastră n-o ducea la scoală cu masina si in mare parte pt ca nu erau atatia care sa aibă masina.

Leave a Reply

%d bloggers like this: