Otrăvitorii de câini

Şcoala 117, sector 6, Bucureşti. O prietenă a mea trecea pe acolo, văzându-şi de treabă, când, brusc, atenţia i-a fost atrasă de un afiş. S-a uitat la el, nevenindu-i să creadă. S-a frecat la ochi. Afişul era tot acolo. S-a apropiat şi l-a citit cu atenţie. Afişul zicea:

Ştiu, e şi în foto de deschidere, dar îl mai pun o dată, la rezoluţie mare, să ne mirăm împreună de necuprinsul alarmant al ticăloşiei umane.

Da, un câine a pus labele pe un copil. Nu mai mult. Dacă era mai mult, putem miza că psihopatul care a redactat grozăvia asta ar fi ajut grijă să augmenteze fenomenul şi să facă din ţânţar o herghelie întreagă de armăsari.

Câinii – şi pisicile – au acest obicei, să pună labele din faţă pe tine, când se doresc mângâiaţi.

Şi pe mine pun frecvent lăbuţele câini mari şi mici, în IOR. Şi intervin stăpânii: “Gicu, o murdăreşti pe domnişoara.” La care eu întreb mereu acelaşi lucru: “Ştiţi că am acasă maşină de spălat şi detergent?”.

N-am înţeles niciodată această obsesie cu murdăritul hainelor. Oricum le arunci direct în coş, şi din coş, la spălat. Că le arunci doar transpirate de peste zi, sau cu o pată – două de pământ de pe labele căţelului, e fix acelaşi lucru. De-aia scot detergenţii 99 de tipuri de pete, sau aşa ceva.

Bun, să ai pretenţia să moară toţi câinii din cartier, pentru că a trebuit să speli o bluză şi nişte pantaloni (să zicem că labele câinelui au ajuns pe ambele) e o reacţie atât de profund şi definitiv patologică, încât cred că Protecţia Copilului ar trebui să se autosesizeze preventiv şi să-i confişte psihopatului copilul.

Ce educaţie poate primi un copil de la o asemenea persoană? Că e ok să otrăvim / măcelărim /  masacrăm tot ce nu ne convine? Azi un câine că a pus labele pe noi, mâine Vasilica, fiindcă ne refuză avansurile şi poimâine Alexandru, fiindcă a preferat să acorde jobul altui candidat?

Să zicem că, realmente, ăla mic s-a speriat. Eu la 4 ani mă speriam şi de zgomotul făcut de apa trasă la veceu. Soluţia psihopată, similară acţiunii acestor bolnavi cu capul, ar fi fost ca ai mei să astupe canalizarea cartierului şi să ne căcăm în fundul curţii acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin.

Soluţia sănătoasă cu capul, pe care, slavă domnului, au ales s-o aplice, a fost: “Uite, copilaş, nu e nimic. E doar apa care curge. Hai, trage şi tu, şi vezi că nu se întâmplă nimic grav.”

Nu toată lumea poate avea copiii. Unii sunt pur şi simplu incapabili să crească din ei adulţi normali şi funcţionali, şi asta pentru că ei înşişi suferă de boli psihice nediagnosticate.

 

Şi dacă un câine care a pus lăbuţele pe copil merită pedeapsă – otrăvirea tuturor câinilor regiunii – te întrebi ce pedeapsă încasează copiluţul ăla când îşi murdăreşte singur hainele, jucându-se. Sau când aduce acasă primul patru. Sau când vin vecinii să reclame că le-a spart fereastra cu mingea.

 

Şi nici măcar nu e vorba de un hoax. În prezent, toată lumea care domiciliază în sectorul 6 din lista mea de Facebook s-a mobilizat să dea share anunţului, să cheme poliţia locală, să ajute la colectarea de probe – da, ăla a umplut zona, inclusiv ţarcul pentru câini al parcului – cu mâncare otrăvită – şi alerta trebuie dusă mai departe. Mai mult. Bucăţile de carne şi cârnăciori sunt risipite şi prin locul de joacă al copiilor. La libera atingere a acestora.

E esenţial ca aceşti psihopaţi să fie culeşi de pe străzi. Nu de alta, dar poate că mâine li se căşună ceva şi pe tine, trecătorule.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

%d bloggers like this: