Şi mai moare o personalitate

De câte ori se întâmplă acest lucru, urmează circul interminabil al ipocriziei. Aoleu, ce om, ce caracter, ce umor, ce fabuloşenie rară. Peisajul n-ar fi fost la fel fără el.

Chit că omul respectiv se cam lupta de ceva vreme cu morile de vânt, pentru că imensul lui talent zăcea nevalorificat şi exact ăia care acum îl plâng de rup cămaşa de pe ei (mă rog, o parte) refuzau să-i acorde şanse corecte şi oneste.

Cât timp e viu, dă-l în aia noastră. Nu ne interesează. E depăşit. E uzat. E dezabuzat. A îmbătrânit. Nu mai face rating. Nu mai reprezintă mainstreamul.

Fără legătură, îmi amintesc o discuţie pe un wall între două coţofene, care făceau mişto de faptul că acum Mirabela Dauer are concert la Fratelli şi că uite, dom’le, toate babele sunt în linia I.

WTF? mi-am zis eu în gând, dar nu mă amestec de mult să luminez oameni proşti, de vreme ce nu-mi plătesc taxă de meditaţii. Mirabela Dauer e o artistă autentică, o voce de-ţi saltă toate organele interne şi ficatul vine şi ţi se transplantează singur. Foarte bine că îşi valorifică talentul, foarte bine că are de lucru.

Parcă le văd pe zâne, în momentul (sper, cât mai îndepărtat) în care Mirabela se duce la loc cu verdeaţă, cum o să bocească cu lacrimi de crocobaur după privighetoarea cântului şi ghiersului românesc. Şi o să-şi amintească cu toată falsitatea universului cum s-au dus ele la concert la Fratelli şi au ştiut toate refrenele.

E proverbul ăla hidos, la fel de ipocrit, cu “Despre morţi, numai de bine.” Injust până-n măduva oaselor. Unul a fost o minune de om, altul un jeg. După moarte, ambii merită acelaşi tratament: exclusivitatea binelui. Unde mai e dreptatea?

Dar în mentalitatea de rahat a românului, se prelungeşte şi în “Numai despre morţi, de bine.”

Nimeni nu se duce la Mirabela Dauer să-i spună: “Eşti un artist minunat, ai o voce absolut zeiască, bravo ţie că ai concert”. E în viaţă, deci e subiect de insulte, porcăială şi glume oribile. Pentru că asta e naţiunea.

Apoi, după ce omul se stinge, şi probabil că o face singur, fără să aibă vreo secundă ideea că a schimbat în bine viziunea despre viaţă a atâtor alţii, subit începe bocetul. Lung, răsunător, să vadă vecinele că suferim. Să nu cumva să fim codaşi la suferit. Suferim atât de tare, încât nu ne punem nici o secundă întrebări reale, ca de exemplu: CUM a murit, de fapt, acel om? Care e cauza adevărată a decesului său?

E mai important să afişăm ostentativ suferinţa, să facem paradă cu ea, să ne încadrăm în Partidul Suferind Român.

Apoi urmează expunerea televizată.

Oameni pe care televiziunile nu-i cheamă să-şi prezinte noile albume sau spectacole, că na, rating, se bucură de bruma de atenţie obţinută în virtutea faptului că, la un moment dat, au băut o bere cu mortul. Şi fac presupuneri lungi şi total pe lângă subiect despre viziunea de viaţă şi obiceiurile mortului. O oră de platitudini generice, din care te prinzi că în realitate, răposatul îi detesta cu sete şi căuta să-i evite, că intuia ce cancere ambulante sugative de expunere televizată cu orice preţ sunt.

Are vreo importanţă că de fapt nici nu-l cunoşteau pe răposat decât circumstanţial? Fuck no. Măcar ne văd vecinii la televizor.

Cine mai moare săptămâna asta, să mai apărem la televizor o dată?

Foto: pixabay.com.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. March 25, 2018

    […] 1. Şi mai moare o personalitate […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger