#
MENU

Gâlceava bloggerului cu lumea

Leave Oana Pellea alone!

May 15, 2017 Comments (6) Views: 2107 SPICY

Strada Speranţei, la parter

Era o dimineaţă de mai. (OK, e greu de descris o ‘dimineaţă de mai’ în condiţiile meteorologice din ultima vreme. Poate însemna orice, de la zăpadă până la genunchi, la caniculă cu leşinuri.)
Dar asta se nimerise să aducă în mod real cu o dimineaţă de mai.

Iar noi (fotografa Steluţa Popescu şi subsemnata) ne treziserăm de dimineaţă. Nu doar pentru lumina caldă şi blândă a acestei dimineţi ireal de normale. Ne duceam la Râşnov. Mai exact în comuna Cristian de lângă Râşnov, să facem o şedinţă foto care să documenteze creaţiile vestimentare ale unei companii româneşti: Joa by Catwork.


Rochie colorată cu croi lejer, disponibilă aici.

Joa are două magazine în Bucureşti, inclusiv unul relativ măricel, în Amzei, şi unul online, iar Diana, şefa, e în lista noastră de Facebook, ne-am împrietenit, apoi ne-a invitat să vedem cum e în atelierul ei şi să vă arătăm şi vouă.
Catwork, desigur, vine de la pasiunea ei pentru pisici. Alături de noi, este superbul şi blândul ei motan metis de Maine Coon numit foarte creativ Motănel („da, exact tu te-ai găsit să comentezi, cu motanul tău numit foarte creativ Pulică”), un fel de mascotă a atelierului, iubit de familia Dianei şi de echipa ei de croitorese blajine, ardelence mature şi împlinite. Figura felină e prezentă pe majoritatea hainelor pe care mi le dă la probat, pentru că un sclav al pisicilor nu cunoaşte bucurie mai mare decât aceea de a-şi desena dependenţa pe toţi pereţii. Iar şedinţa mea foto va fi cu Motănel. „Îţi e uşor să te împrieteneşti cu el.” „Fac şi eu ce pot”.

Există ceva magic într-un atelier de croitorie: parcă spiritele potenţialelor rochii – da, fiecare rochie e fantoma unei zeiţe, pogorâtă pe pământ, şi are nevoie numai de corpul tău să se reîncarneze temporar în formă terestră – cum ziceam, parcă spiritele potenţialelor rochii plutesc nevăzute printre sulurile groase de material şi se joacă cu mosorelele de aţă în toate culorile. Maşinile de cusut au darul de a da viaţă, formă şi contur. O încăpere paşnică, plină de femei cu ochii aplecaţi peste viitoarele veşminte ale unor surori ale lor pe care nu le vor cunoaşte niciodată. OK, divaghez. Dar pe bune, materialul textil e poetic. Are fibra, fluiditatea şi vraja eluzivă a lirismului.


Rochie neagră tip sac cu imprimeu, disponibilă aici.

În timp ce mângâi motanul şi-l apropii de inima mea, intru în vorbă cu Diana. E o fată energică, poate chiar colerică, dar entuziasmată să ne aibă, să ne arate, să ne propună. E genul care n-a lucrat la patron nici măcar o zi în viaţa ei, ne spune. La 18 ani, a deschis, împreună cu iubitul din acea vreme, un atelier de serigrafie, în timp ce a dat admitere şi a intrat la Ştiinţe Politice. Domeniu în care, o recunoaşte senin, n-a lucrat nici măcar o zi din viaţă. „Am dat la facultate să nu se facă maică-mea de râs public”, spune. „Pe vremea aia, să nu intri din prima era mai grav decât să te îmbolnăveşti de SIDA”.
Dar facultatea i-a prins bine. Nu prin materiile plicticoase pe care le-a studiat. „Am prins tupeu. Nu tupeu prost – înţeles, ci curaj. Am învăţat să nu-mi mai fie frică de oameni şi să mă descurc. Mi-am dat seama că multe lucruri ţin de percepţie şi, dacă mergi înainte cu curaj, lumea îţi trece multe cu vederea.”.

Aceste lecţii au ajutat-o teribil peste şapte ani, când, proaspăt divorţată, după falimentul atelierului de serigrafie, a trebuit să ia viaţa de la zero din toate punctele de vedere. Iar noul drum i s-a conturat dintr-o întâmplare.
„Aveam nevoie de o geantă nouă şi nu aveam bani. Bine, pe vremea aia, în 2006, ce găseai prin buticuri erau muşamale negre.
Eu eram pasionată de second hand şi strânsesem mai mulţi saci de boarfe, pe care-i căram conştiincios după mine din casă în casă, în timp ce mă mutam cu chirie.
Am găsit într-unul dintre aceşti saci o fustă veche de catifea, şi mi-a venit o idee. Am lucrat la ea 12 ore şi mi-am confecţionat prima mea geantă de catifea. O am şi acum. E strâmbă şi stângace, dar eu o găsesc înduioşătoare.”


Tricou de bumbac cu mânecă scurtă, imprimeu pisică, disponibil aici.

Deşi Diana e azi foarte critică faţă de prima ei geantă, lumea din oraş – pe atunci locuia la Bucureşti – s-a amorezat lulea şi aşa au venit primele comenzi: „A doua geantă a fost gata în opt ore. Poţi spune că am evoluat”. Anul era 2006.
De Sf. Valentin, a nimerit la Târgul aferent, care pe vremea aceea se desfăşura în inima Bucureştiului, la Sala Dalles. „Întâmplător, chiar primul stand de trei metri pătraţi era gol. Expozantul nu venise. Iar eu am avut o viziune grandioasă. Am intrat în vorbă cu organizatorul expoziţiei, care îl cunoştea pe prietenul cu care venisem. I-am zis că ‘nu dă bine’ un stand gol. L-am convins să mi-l închirieze mie.”
În acel moment, nu avea nimic de expus, dar acest lucru nu a descurajat-o. A cooptat o vecină în vârstă, „care nu era croitoreasă, dar se pricepea mai bine decât mine”. Ca în orice familie tradiţională, a apărut şi soţul, „un moş isteric, enervant şi negativist, care bombănea la noi în timp ce noi nu ne vedeam de muncă.” Până a doua zi, au confecţionat zece genţi, cu care Diana s-a dus în târg, în timp ce tanti a rămas să lucreze. „Am vândut suficient încât să-mi plătesc chiria standului, pe femeie, şi să pun ceva bani deoparte, să-mi asigur participarea la târgul de martie”.
Dar până atunci, s-a gândit că are nevoie şi de un magazin propriu. Pentru că ofertele de închirieri din ziar îi depăşeau posibilităţile, a început să întrebe din uşă în uşă. Şi în cele din urmă, a apărut locul ideal. „Pe Strada Speranţei, nr. 5, la parter, cum zice cântecul, am găsit un garaj închis, cu un grilaj frumos lucrat. N-avea vitrină, desigur; dar eu habar n-aveam de principiile comerţului şi mi s-a părut ok.”

De la administrator, a obţinut şi numărul persoanei care deţinea garajul şi care nu prea trecea pe acolo. „L-am sunat. M-a refuzat de la obraz. Dar mie mi se pusese pata. I-am dat… nu ştiu câte telefoane, până a cedat şi a venit. Era o zi ploioasă de aprilie, iar el pierduse cheile propriului garaj. M-am oferit să aduc pe cineva care să spargă uşa din interior, la care ajungeai prin curtea de gunoi îngustă şi lungă, unde dădeau ghena şi pubelele. Bine, înăuntru era curat şi amenajabil.”
Proprietarul, un bărbat încă atrăgător de vreo 50 de ani, comenta: „Nu pot să cred că stau aici în ploaie şi mă uit la o copilă care-mi sparge uşa.” Ea insista cu toată convingerea: „E un spaţiu nefolosit; iar eu vă fac un bine.” Amuzat, omul a întrebat-o: „Bun, cât îmi dai?” Pe un ton de parcă i-ar fi propus o avere, ea a zis: „300 de euro.” „Când?” a întrebat-o omul, care începuse să guste situaţia. „Păi, peste o lună, după ce câştig nişte bani.”

Bluză din vâscoză cu imprimeu pisică, disponibil aici

Omul a râs şi a fost de acord. A invitat-o a doua zi la biroul lui, să semneze contractul. „Băi, Lorena, când am intrat în firma aceea incredibil de elegantă şi luxoasă, cu uşi care se deschideau singure şi angajaţi care chicoteau privindu-mă, mi-a căzut faţa. Proprietarul căruia îi făceam un bine cu cei 300 de euro ai mei era unul dintre marii oameni de afaceri ai României.”
A urmat târgul din martie de la Sala Dalles, unde s-a dus cu marfă suficientă încât să umple standul, dar au apărut alte probleme: „N-avusesem bani de pliante şi de cărţi de vizită. Şi atunci, am apelat la cel mai vechi truc de marketing: ţipatul. Stăteam pe culoar şi vociferam: Îmi deschid magazin pe Strada Speranţei, nr. 5, pe 5 mai!”

Amenajarea magazinului a fost cât se poate de „do it yourself”. A zugrăvit cu mâna ei – şi cu ale prietenilor – şi a amenajat relativ modest spaţiul.
În schimb, a decis să diversifice oferta: „Pe lângă genţi, am început să fac şi sacouri. Groaznice din punct de vedere al croielii, dar frumoase, brodate de mână. Şi fuste petrecute, cu volane. Brodate şi ele.”
Pe 5 mai, convinsă că nu a reţinut nimeni informaţia, a întârziat 20 de minute la lucru. „Când am ajuns, în faţa uşii mă aşteptau vreo 25 de oameni. Toţi veniseră pentru că mă auziseră ţipând pe culoarele târgului, la Dalles.”
Practic, reuşise să clădească o mică afacere doar prin entuziasm şi prin refuzul de a conştientiza noţiunea că „nu se poate”.
Până în 2009, magazinul din Rosetti a fost un colţişor de magie şi de neconvenţional pentru clienţii zonei. „Ne numeam Catwork şi aveam un motan bătrân, jegos, care mirosea a sconcs. Porky îl chema. Şi lui Porky îi plăcea să doarmă pe raft, printre haine noi şi curate. Interesant e că clienţii nu aveau o problemă. Îi entuziasmau hainele pline de păr pe care le dezgropau de sub Porky. Iar eu le scuturam şi-i serveam”.


Rochie din acril, cu colţuri, imprimeu maci, disponibilă aici.

Atmosfera nu era una de magazin, ci de petrecere la cineva acasă. Lumea stătea pe jos, pe perne, câte trei – patru ore şi pleca cu o sacoşă de haine – doar să se întoarcă a doua zi. Erau la un pas de Spiru Haret şi foarte multe puştoaice luau pauză de la cursuri pentru a veni să se relaxeze aici.
„Era 2006 – 2009, iar genul acesta de atmosferă nu prea exista într-un magazin. Nici ceainării nu prea erau.” În plus, stilul propus de Diana era şi el relativ greu de găsit: un casual cu tente hippie – boho şi cu accente rustice.
Anticipând popularitatea comerţului online, Diana comunica pe atunci cu clienţii prin Yahoo Messenger. Le arăta prin webcam noile produse. „Încă mai am o bună parte din aceşti cumpărători. Şi mulţi mi-au devenit prieteni personali”.
În 2007, a şi făcut o prezentare de modă, între 21 şi 23 iulie. Unde altundeva, cu acest stil, decât la Vama Veche. Modele i-au fost câteva cliente mai frumuşele. Cazarea a fost în corturi, pe plajă. Eat this, Jean-Paul Gaultier!


Bluză imprimeu elefant, disponibilă aici.

În 2009, Diana l-a cunoscut pe actualul partener de afaceri, Tudor. Îi era furnizor, producător de tricouri venit să recupereze nişte bani pe care uitase să-i plătească. Au intrat în vorbă şi ceea ce începuse ca recuperarea unei datorii a evoluat spre examinarea unei potenţiale colaborări. Ea aducea latura artistică, iar el pragmatismul, ancorarea în realitate şi priceperea tehnică.
Împreună, au identificat fonduri europene şi au deschis atelierul „Joa”. Cel care a confecţionat ţinutele pe care le port eu în acest shooting.


Rochie lungă damă, boho chic, imprimată, disponibilă aici.
Rochie fetiţă, boho chic, acelaşi imprimeu, disponibilă aici.

„Joa e transcrierea fonetică a lui ‘joie’ din franceză, adică bucurie”, spune Diana. Hainele ei sunt comode, largi – deşi eu sunt M, S-urile ei mă încap fluierând – şi permit mişcarea după pofta inimii. Stilul e în continuare hippie, dar atelierul produce şi articole cu accente sport, în urma influenţei lui Tudor. „La iniţiativa lui, am început să producem tricouri imprimate. Şi aici mi-au prins bine nopţile lungi şi grele pe care le-am petrecut la 18 ani în atelierul de serigrafie. Orice lucru pe care îl înveţi în viaţă îţi va prinde bine la un moment dat.”
În urmă cu doi ani, dornică să creeze în linişte, Diana şi-a mutat atelierul din Bucureşti lângă Râşnov: o zonă feerică de munte, cu aer curat şi verdeaţă paradisiacă. I-au rămas două magazine Catwork în Bucureşti şi site-ul www.joa-shop.ro, face comenzi online. Iar dacă îţi vei face cumpărăturile online, vei putea discuta cu Diana pe Facebook aici despre produse, noutăţi şi oferte, exact cum o făceau, acum zece ani, clientele ei de pe Yahoo Messenger.
Tehnologia expiră. Spiritul, niciodată.

Steluţa Popescu e artist foto. 🙂 O găsiţi aici la ea pe site, pe Facebook sau pe Instagram.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

6 Responses to Strada Speranţei, la parter

  1. breeee, da chiar sunt misto rau rochitele astea 🙂

  2. Lorena Lupu says:

    Păi poate îţi iei şi tu una. 🙂

  3. Barbulescu Vasile says:

    Pentru ca il rasfatati pe P.lica si pentru ca as vrea sa fiu in locul lui, dar sunt [prea batran, am sa va share-uiesc. In plus,
    va sta bine ca model!

  4. Lorena Lupu says:

    Mulţumesc mult. 🙂

  5. da…subscriu. E destul de misto si suportu’ pe care sunt rochitele astea

Leave a Reply

%d bloggers like this: