Top 10 melodii demente de Eurovision

Anul ăsta, Eurovisionul a fost înfrânt de o tipă din Israel pe nume Netta Barzilai care, exact ca Făt Frumos, a crescut într-un an cât alţii în zece, prin urmare la 24 de ani arată ca şi cum ar mai avea un pic până la menopauză – în măsura în care bărbaţii au menopauză – plus are gestică de Bjork, plus avea un refren cotcodăcit.

Fac eu glume retardate că ăsta e specificul Trollywood, dar realitatea este că am ţopăit un pic de pe un picior pe altul pe piesa ei. M-a amuzat. A fost funny.

Apoi brusc s-a umplut Facebookul de antihaji tragico-melodramatici care au început să verse lacrimi grele de durere despre cum se poate una ca asta şi despre degradarea inerentă a valorilor ontologice şi epistemologice ale bătrânei Europe yawn yawn yawn.

După ce mi-au trosnit fălcile de căscat, cum mă plictisesc eu mereu când aud lume văicărindu-se pe subiecte meschine şi fără relevanţă, am zis să fac un pic de istorie a Eurovisionului cu copiii, să nu cumva să chiar creadă că pfff, lumea era un cumul de valori pure şi sobre până să se nască ei şi dileala a început de săptămâna trecută pe joi.

Deci, în cele ce urmează, zece piese zgubilitice şi hapciupalitice de Eurovision şi un pic de poveste.

Ca de obicei la topurile mele, dacă aveţi voi alte opţiuni, semnalaţi civilizat în comentarii, fără ţâfnă şi arţag, că astea mi-s antipatice şi risc să reped un block spre cel care le practică. (Singura piesă despre care nu discutăm va fi aia a lui Lordi, pentru că fata asta şi-a cumpărat cu sfinţenie Metal Hammer de Ungaria toată adolescenţa ei şi tot ce a făcut Lordi pe scenă a fost făcut înainte de 35744578 de trupe din toate colţurile universului, începând cu tata Alice Cooper şi terminând grupuleţe scandinave care-şi transformă concertele în poveşti cu monştri, prin urmare, a se scuti.)

10. Cezar Ouatu – It’s My Life (România, 2013) 

Când critici demenţele altora, măcar asigură-te că n-ai trimis în concurs un domn solid şi bine făcut, într-o superbă rochie neagră de bal, uguind duios pe o voce de cap îmbătătoare, care să facă toată gaşca de soprane a Conservatoarelor lumii să se zgârie pe ochi la unison, în timp ce, dedesubtul lui e o imensă cârpă roşie, ca o a doua fustă, sub care mişună teribil de multă populaţie într-un du-te-vino-frenetic.

Acum, dacă It’s My Life n-ar fi fost total plictisitoare şi complet uitabilă din punct de vedere al compoziţiei, aş fi plasat-o chiar mai sus. Din păcate, în exact secunda în care trilurile suave ale lui Cezar se sting, mintea îţi fuge la “Aoleu, să nu uit să-mi plătesc abonamentul la Vodafone”.

9. Les Fatals Picards – L’Amour a la Francaise (Franţa, 2007) 

Eu nu prea mă omor după balade de amor. Dar dacă tot trebuie, o să prefer la orice oră scena asta rotundă, roz bombon, luminile în toate tonurile de roz, costumele cu elemente de roz şi pe nenea ăla chel şi flamboaiant dând cercuri – cercuri (scenei, băi, perverşilor), şi cântând cea mai veselă chestie care a avut vreodată legătură cu dragostea.

Amorul franţuzesc e câştigător la mine-n agendă, şi dacă ştiam bine limba, îmi imaginez că şi versurile erau la fel de încărcate de double entendres cum era reprezentaţia în sine.

 

8. Dustin the Turkey – Irlande Douze Pointe (Irlanda, 2008) 

Dacă vrei ca oamenii să îţi dea, cere. Eventual de la obraz. Eventual articulează exact ce vrei. În acest caz, douăsprezece puncte pentru Irlanda. Atât de clar, încât să dai şi titlul piesei “Irlanda, douăsprezece puncte”. E ca şi cum unu s-ar duce la un date purtând un tricou cu inscripţia “F*te-te.”

Evident, au picat în semifinală, exact ca ăla cu date-ul. Dar hai să examinăm un pic toată nebunia. Costumele verzi, de pură inspiraţie irlandeză. Artistul interpret, un curcan pe nume Dustin. Care de fapt e marionetă cu păpuşarul la vedere. Veselia carnavalescă a momentului. N-ar fi fost lumea un loc mai trist dacă acest moment n-ar fi existat?

7 Rambo Amadeus – Euro Neuro (Muntenegru, 2012) 

Unora le place foarte tare să împartă popul în piese “catchy” şi piese de mesaj, iar când tu le spui că o melodie e plicticoasă cu spume, să-ţi explice superior, pufnind din nas ca o iapă în călduri: Dragă, e o piesă de mesaj, ca şi cum mesajul exclude automat potenţialul de carismă sau ceva.

Enter Euro Neuro, al lui Rambo Amadeus care e în Muntenegru un fel de Bob Dylan meets Adrian Păunescu featuring Vadim Tudor, dar nu Vadim Tudor nebun pe care-l ţii tu minte înainte să moară că urla a turbare şi se pifduia la TV cu Oana Zăvoranu în Acces Direct, ci Vadim Tudor poetul excepţional de satiră din tinereţe.

Ca orice mare poet, Rambo Amadeus are accese de megalomanie, ca dovadă că e şi Rambo, şi Amadeus, şi probabil şi Rocco Siffredi în pat, dar ascultă tu Euro Neuro şi spune sincer dacă nu e combinaţia perfectă între umor şi ritm.

Sigur, a zburat şi el din semifinală fluierând. Obvious troll is obvious.

6. Aarzemnieki – Cake to Bake (Letonia, 2014) 

Cât de simplă, ilară şi irezistibilă în simplitatea şi ilaritatea ei poate fi piesa asta despre băiatul care vrea să facă o prăjitură şi nu ştie cum. Iar bridge-ul ăla cu “Make some dough, at some love, let it bake, we have a cake” e cuceritor. Toată lumea de pe scenă râde tâmp, ca îndelung fumată, iar din comentariile de pe YouTube am înţeles că piesa e o metaforă transparentă pentru droguri.

Trist e doar că nici copiii ăştia n-au trecut de semifinală. Dar vă spun sincer, prefer să trăiesc în anul în care Netta ia premiul cel mare, nu în cel în care minunăţia asta de piesă dementă pică pentru că nişte fandosiţi preferă vreo siropoşenie indigestă despre cum n-o să te iubească niciodată.

5. Zdob şi Zdub – Boonika Bate Toba (Moldova, 2005) 

În multe domenii, Moldova e tratată ca sora mai mică, mai şuie şi mai tălâmbă a României. Dar România încă n-a produs un act artistic atât de inovativ, de curajos şi de sălbatic cum e Zdob şi Zdub. Şi cine are de cotcodăcit ceva pe tema asta e invitat să mă pupe cu multă tandreţe în partea dorsală.

Dovadă: această prestaţie a lor din 2005. Nu înţelegi UN cuvânt din ce cântă băiatul ăla. Ok, poate doar “bunica bate toba cu măciuca-n casa mare”. Dar reprezentaţia îţi aminteşte de zilele bune ale lui Red Hot Chili Peppers, de zilele din tinereţe ale lui Gogol Bordello, de punkiştii tăi preferaţi cu testiculele-n vânt, şi totodată, rămâne autentic moldovenească. În plus, pantalonii ăia cu motive de ştergare naţionale încununează o prestaţie absolut electrizantă.

Apoi, în momentul culminant, apare pe scenă şi bunica cu toba, iar tu ştii că mai mult de atâr nu se poate.

4. Rodolfo Chikiliquatre – Baila El Chiki Chiki (Spania, 2008) 

Nu există emoticoane, emojiuri şi gif-uri în univers să redea minunăţia infinită a acestui act scenic: un pitic cu perucă de Elvis şi minichitară vibratoare de jucărie care dansează cu şase lungane care îşi ies periodic din coregrafie şi ţopăie cu chiloţii la vedere.

Zice-se că piesa era doldora de referinţe politice legate de situaţia Spaniei în acel moment. Evident, toate referinţele sunt paralele cu mine, în schimb “uno – el brikindans, dos – el crusaito, tres – el maiqueljason, quatro – el robocop” va rămâne în sufletul meu până în ziua morţii mele.

De-aia sunt de fapt single. Am o relaţie cu acest cântec.

3. Dschinghis Khan – Dschinghis Khan (Germania de Vest, 1979)

Ştiaţi, dragi copii, că la un moment dat, existau două Germanii, una în sfera de influenţă a vestului, şi alta, evident cea estică, sub oblăduirea sovieticilor?

Mna, şi în 1979, aia vestică a venit la înaintare cu trupa asta total dilie, care cânta despre Ginghis Han, cu un flăcău neamţ cu mustăţi vizibil cumpărate de la magazinul de Halloween, menite să-l facă fioros, şi cu costume de o unitate stilistică ce-i face pe cei de la Village People să pară corul măicuţelor ursuline.

Povestea e mai vagă istoric decât Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu, dar, hei, se numeşte creaţie, nu reconstituire, lol.

Au luat locul 4.

Şi babacii voştri care au asistat senin la asta acum se vaietă că muzica a murit cu Netta.

2. Buranovskiye Babushki – Party for Everybody (Rusia, 2012) 

Într-o mişcare de female empowerment fără precedent oriunde, Rusia a trimis în 2012 în finala Eurovision aceste şase bunicuţe din satul Buranovo (care chiar formează o trupă pe bune, cu concerte şi tot tacâmul, şi pentru că ştiu că mă iubiţi, las aici link la coverul lor după Hotel California.)

Momentul ăsta de coacere a pâinii şi şezătoare veselă a obţinut locul al doilea, şi dacă votam şi eu, garantat obţinea locul I, pentru că e atât de anticlişeu pop, de amuzant şi… cum ar fi s-o vezi pe bunică-ta star internaţional?

Şi bunicuţele au folosit banii câştigaţi în urma popularităţii lor bruşte pentru reconstrucţia bisericii din localitate, demolată de sovietici.

Party for Everybody!

1. Verka Serduchka – Dancing Lasha Tumbai (Ucraina, 2007) 

“Lorenoooouuu, piesa asta are zece cuvinte cu totul”.

Da, dar ce cuvinte. “Sieben sieben a lulu, sieben sieben ein zwei, sieben sieben a lulu, eins, zwei, drei TANZEN”.

Formula magică inefabilă ce deschide uşa paradisului.

Serios, e cea mai catchy demenţă scrisă vreodată.

Şi în plus, mă ştiţi. Androginia e plăcerea mea vinovată, şi e ceva mai greu să faci travesti în Ucraina lui 2007 decât în SUA sau UK sau chiar România lui 2018. Iar când nenea a cântat în plin refren “Russia Goodbye” în finală, m-a avut definitiv şi irevocabil.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Ratacind pe net says:

    Respect pentru includerea in top ‘Baila El Chiki Chiki’. Imi amintesc ca ma cacam pe mine de ras cand a aparut bascalia asta. Trolaj suprem! Perrea Perrea :)))

  2. hussar says:

    nu prea urmaresc Eurovisionul (in tinerete ascultam metale grele)da recent am descoperit ceva pe gustul meu (subiectivismul bata l vina) se numeste folk metal (sau celtic metal) si o formatie bunicica din Sviteria..Eleuvitie.sper sa placa amatorilor genului..

  3. Lorena Lupu says:

    cool. 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: