Top 10 The Cranberries

Ne-am luat cu politica şi am tot amânat să scriu despre Dolores O’ Riordan. Timbru vocal inconfundabil, emblemă a anilor ’90, o artistă care emitea o forţă şi o autenticitate năucitoare, şi totodată, androgină cu mult înainte să fie un trend să fii androgin, Dolores O’ Riordan a fost lead vocalul şi esenţa trupei irlandeze de rock The Cranberries, şi a creat, împreună cu Courtney Love (Hole), Linda Nu-mai-ştiu-cum (4 Non Blondes), Alanis Morrisette şi vocalista de la Garbage (pe care nu ştiu cum o cheamă, dar o gugălesc după ce piere – glumăăăăăăă!) imaginea rockeriţei edgy, energice, care nu se teme că dea cu universul de pământ şi care nu zâmbeşte forţat doar pentru că aşa e frumos. Spre deosebire de vocalistele rock din anii ’80 precum Cyndi Lauper, Bonnie Tyler, Blondie sau Pat Benatar, care încă erau tributare aşa numitului “bimbo culture”: erau caline, senzuale şi îţi cântau despre cât de importantă e p*la ta.

Foarte mult din estetica mea  li se datorează direct gagicilor din prima categorie, şi nu mă sfiesc s-o recunosc.

Dar, pentru că unicul mod de a-i comemora pe artişti este să faci o incursiune prin muzica lor (da, ştiu, “cât timp trăiau n-ai fi făcut-o, futu-te-n aripioare!”), hai să facem un top 10 al pieselor de la Cranberries care-ţi plăceau, dar ai uitat că-ţi plăceau. Ca de obicei cu topurile mele, lista e deschisă completărilor, precizărilor, notelor de subsol şi altor idei, şi închisă arţăgoşelilor fără sens.

10. “I Just Shot John Lennon” (1996, “To The Faithful Departed”)

Iată o piesă – care n-a avut videoclip, deci nu ar fi putut avea succes mainstream – dar care are toate elementele unui imn rock autentic, muzică explozivă, mesaj provocator, versuri sclipitor de inteligente.

Mă gândesc cu tristeţe cum, în climatul de spălare pe creier şi corectitudine politică prost înţeleasă al zilelor noastre, o piesă ca asta ar fi urmată de un scandal interminabil şi de toate răstălmăcirile analfabete funcţional ale universului, de la “Adică vrei să zici că John Lennon merita să moară?” şi până la “Acesta e un demers nociv, care sugerează că autorul endorsează ideea de crimă.”

Parcă îţi vine şi ţie să mori cot la cot cu Dolores O’ Riordan când te gândeşti la câte explicaţii ai de dat la cea mai pală tentativă de figură de stil.

9. “”Analyse” (2001, “Wake Up and Smell The Coffee”)

Prima piesă de pe al cincilea album al trupei, “Analyse” dezvăluie un sunet mai matur, mai elaborat şi mai sofisticat, dar pe care lumea nu era pregătită să-l accepte de la Cranberries, pe care îi etichetase deja drept “nebunii ăia irlandezi care sparg ferestre”. De aceea, această baladă optimistă şi zen a fost primită cu încântarea cu care-l primeşti pe unchiu-tu din provincie picat în vizită neanunţată, şi a marcat declinul în topuri al trupei.

Erau deja anii 2000, când toţi voiam Slipknot, Limp Bizkit şi Papa Roach. Eram idioţi.

8. “Hollywood” (1996, “To The Faithful Departed”)

Prima piesă de pe albumul “To The Faithful Departed” – albumul meu preferat de la “The Cranberries” – nu a avut parte de videoclip, de aceea nu a ajuns la masele largi ale populaţiei. Asta nu schimbă cu nimic faptul că e o piesă care izbuteşte cu brio acest paradox Cranberries: să fie infinit de depresivă şi extrem de tonică în acelaşi timp.

Cum e uşor de dedus din titlu, este o critică la adresa iluziilor glamorous care înconjoară showbizul – după două albume de succes, trupa avea foarte multe de relatat pe acest subiect. Din păcate, succesul e un aliment greu de digerat şi îi poate scoate uşor de pe şine pe cei vulnerabili.

Totuşi, dacă pui piesa asta la o petrecere, lumea o să ţopăie.

7. “Ode To My Family” (1994, “No Need To Argue”)

O baladă simplă despre copilărie şi familie, care reuşeşte să fie mai hardcore decât toată discografia Scorpions şi Bon Jovi la un loc. Pentru că rockul nu e doar un stil muzical. Rockul e un fel de a fi.

6. “Salvation” (1996, “To The Faithful Departed”)

Un imn rock clasic, un succes atemporal, “Salvation” a fost dat on heavy rotation pe toate canalele TV muzicale ale vremii. Piesa se referea la abuzul de droguri grele şi la efectele devastatoare ale acestuia. “To all those people doing lines, don’t do it. Inject yourself with liberty, it’s free”.

Versuri care au injectat subliminal cu libertate o întreagă generaţie.

5. “Ridiculous Thoughts” (1994, “No Need To Argue”)

Un cântec despre angst, conflict, panică, momente emoţionale dificile care trebuie depăşite, “Ridiculous Thoughts” e o mică bijuterie brit rock – style. Refrenul ăla, “You’ve Gonna Have to Hold On / You’ve Gonna Have to Hold On, Hold On” te va urmări toată ziua şi o să ţi-l cânţi în timp ce faci abdomene, să dai jos osânza rămasă de la Crăciun.

De asemenea, clipul e cu Elijah Wood tânăr şi frumos, ca un alter ego al lui O’Riordan, în lupta cu un spaţiu străin şi ostil. Modul în care puştiul redă toate trăirile piesei face tot clipul.

4. “Linger” (1993, “Everybody’s Doing It, So Why Can’t We?”)

Ascultaţi această piesă. Urmăriţi crescendo-ul perfect, de la soft la nebunie. Urmăriţi frumuseţea noir a clipului video, tributară artei cinematografice a lui Jean-Luc Godard. Poate exista un mod mai fascinant de a petrece 4 minute şi 35 de secunde?

3. “Just My Imagination” (1999, “Bury the Hatchet”)

 

Deşi piesele cu care s-au impus The Cranberries au fost întotdeauna cele în forţă, paleta lor interpretativă a fost mult mai vastă şi complexă. “Just My Imagination” e o piesă dulce, acustică, tandră, încărcată de o nostalgie blândă şi resemnată, cu care se poate identifica oricare dintre noi, indiferent de vârstă, educaţie şi numărul de la pantofi.

2. “Zombie” (1994, “No Need to Argue”)

Cel mai mare succes comercial al formaţiei, prima piesă care-ţi vine în minte când vorbeşti despre The Cranberries, “Zombie” prezintă o puternică influenţă grunge şi e o piesă de protest împotriva acţiunilor teroriste ale IRA (Armata Republicană Irlandeză Temporară, daţi voi un Google şi vă lămuriţi cine sunt şi ce fac.) În 1994, tocmai puseseră nişte bombe şi uciseseră nişte copii.

Spre deosebire de majoritatea cântecelor de protest, care-s plictisitoare ca naiba, le asculţi o dată din respect pentru cauză, apoi uiţi de ele cu desăvârşire, “Zombie” e un imn rock de indus frenezia în stadioane. Când te întrebi unde au dispărut “pogo” şi “moshpit”, răspunsul e: “acolo unde s-a dus şi muzica scrisă şi cântată aşa”.

1 “Dreams” (1992, “Everybody’s Doing It, So Why Can’t We?)

 

O piesă eterică, ireală, de o frumuseţe greu de captat în cuvinte, “Dreams” este chiar single-ul de debut al trupei. O capodoperă care nu sună cu nimic mai “obosită” azi decât în momentul în care a pus trupa pe hartă.  O baladă care reuşeşte să fie profundă şi totodată catchy, poetică şi totodată dansabilă. Mi se pare chintesenţa muzicală a spiritului The Cranberries.

Foto: Getty.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

8 Responses

  1. When You’re Gone, pansament interminabil.

  2. Nadica says:

    Eu as mai adauga Empty, Sunday si de pe albumul solo,piesa pt orice mama de fata Beautiful Girl si When We Were Young
    Te pup Lorena,multumesc pt top! Esti delicioasa,ca de obicei :*

  3. Lorena Lupu says:

    Tare. 🙂

  4. Joker says:

    Citeam, citeam, si ma panicam, ca nu vedeam “Dreams”. Ca abia la sfarsitul postarii l-ai pus. Sa imi fac nervi de fraier, gen.

  5. rich guy says:

    Se spune ca cel mai clar semn al batranetii e atunci cand muzica ta preferata nu mai e in rafturi, ci dosita undeva sub, in ladite unde orice e la 0,99 centi/bucata. Asa o fi, sper doar, mai mult pentru urechile urmasilor, ca “Be humble !” sa fie exceptia aia de-o confirma, caci pentru mine e anti-muzica la superlativ. Si marea castigatoare (MTV Awards 2017) mi se pare cel mult mediocra, e doar vocea lui Pink care mai salveaza ceva din ea. Si atunci, cat de veche o fi, eu raman la a mea.
    Preferatele mele-s Linger & Dreams. N-ai cum sa le compari intre ele, una-i mar, alta-i para. Ii dau totusi primei un zece si ultimei zecele cu coronita.
    P.S. Si eu scroland tot mai in jos si nedand de “Dreams” eram decis pentru un “Nimic nu stii !”

  6. m says:

    M-am pus si eu pe ascultat acum. Ca uriaș fan de muzica alternativa britanico-irlandeza, îmi dau seama că s-ar putea sa fie primul star care a murit ,dintre cei care erau tinerei în anii ’90, când am descoperit muzica asta.

    Shirley Manson , fara google, jur. Azi dimineață nu mi-am amintit, când am citit prima oara, dar, într-un final…

  7. când am aflat vestea în seara aia mi-au dat lacrimile instantaneu. Cranberries au fost poate singura trupă care mi-a mers în adâncurile inimii. de vocea lui Dolores ce să mai spun?! nu sunt cuvinte.

    aș mai pomeni câteva piese: ”I don’t need”, “Daffodil lament”, “Chocolate brown”, “Waltzing back”, “Cordell”… iar pentru o demonstrație vocală ”Dying inside”.

    de fapt, unele piese pe care ei le-au lăsat ca B-sides bat albume întregi ale altora.

    mulțumesc, Lorena.

Leave a Reply

%d bloggers like this: