Trandafiri

De fiecare Valentine’s Day, Eusebiu se îmbrăca într-un costum de Batman, cu mască facială inclusă, lua un buchet de 50 de trandafiri roşii, şi pleca cu skateboardul prin oraş. Împărţea aceşti trandafiri femeilor singure de pe străzi, de pe la mese, de pe bănci şi din diverse colţişoare urbane. De ce? Pur şi simplu, pentru că putea. Şi pentru că îi plăcea uneori să facă un gest drăguţ şi anonim, lipsit de încărcătura unei priviri sceptice: “Oare ce urmăreşte cu asta? Oare vrea să mă fută? Oare vrea să mă drogheze şi să mă vândă pe piaţa de organe?”

Sigur, încasa o droaie de priviri sceptice şi aşa, până când trecătoarele luate pe neaşteptate înţelegeau că nu există nici o condiţie scrisă în fine printing, doar un gest întâmplător de tandreţe fără consecinţe. Nu-l deranjau. În fond, femeile aveau de a face cu atâta deranj nesolicitat, cu atâtea apropouri greţoase şi cu atâtea insulte stupide de la masculi care nu puteau vedea mai departe de propria lor pulă, încât ar fi fost ciudat să nu fie sceptice. Măcar unele. Măcar acelea pe care viaţa le erodase, cât de cât.

Şi nu le alegea doar pe cele tinere şi frumoase, opţiunea evidentă a cărnii. Îi plăcea în mod special să le dea flori bătrânelor, femeilor de etnie romă în haine vechi şi ponosite, fetelor urâţele a căror singurătate dureroasă aproape că avea propriul ei cod numeric personal, femeilor obeze şi celor care plângeau. Pe scurt, tuturor acelor femei care ar fi atras batjocură şi glume proaste din partea gibonului obişnuit.

Femeile frumoase erau obişnuite să primească trandafiri, prin urmare, răspundeau cu un zâmbet convenţional şi cu un “Mulţumesc” grăbit, temându-se ca următoarea replică să nu fie “Îmi daai numărul tău de telefon, păpuşea?”. Femeile cărora nimeni nu le dădea de obicei flori, care nu se vedeau ca frumoase, care nu găseau încântare în propria lor feminitate, aveau reacţii cutremurătoare. Zâmbeau cu teamă, nesigure dacă e cazul să zâmbească sau nu. Mulţumeau cu voci pierite, sparte, venite dintr-un punct al fiinţei lor de care nu erau conştiente nici măcar ele. Răspundeau cu priviri în care răsărea soarele, înmugureau copacii, se coceau fructele şi se scurgea gemul în borcane, totul în câteva secunde.

Iar această bucurie, care nu-i era accesibilă lui Gigel-cel-futac, i se părea lui Eusebiu cea mai frumoasă expresie a feminităţii.

*

-Unde ai fost? Te-am aşteptat un an întreg să reapari!

Floarea lui întâlni o pereche de ochi negri de furie.

-Eu… eu…

-Anul trecut, mi-ai dat o floare în cafeneaua aia, de la colţ. Mi-ai dat-o şi te-ai cărat. Am tot aşteptat să mai apari, şi tu nimic.

-Eu nu voiam să…

-MI-AI CREAT SPERANŢE, NEMERNICULE! Ştii cum e să visezi în gol, fără finalizare!?

-Domnişoară, doamnă, fac asta de la 12 ani. Nu era în intenţia mea să… Îmi cer scuze dacă v-am…

-Nu mai vreau nici o floare de la tine! Eşti un porc nesimţit şi lipsit de sentimente, ca toţi bărbaţii.

-Staţi puţin. Cu ce am greşit, în viziunea dumneavoastră?

-Cu dispariţia, omule. De ce n-ai mai venit la mine?

-Pentru că eu nu căutam să vă agăţ. Voiam doar să vă ofer o floare. Atât.

Femeia începu să plângă cu sughiţuri.

-Şi eu care am crezut că poate fi o poveste de dragoste, domnule.

Eusebiu se uită mai lung la ea. Un pic cam matură pentru el, dar toţi prietenii lui erau obsedaţi după milfuri şi cougars. Plinuţă, dar proporţionată. Bărbie colţuroasă şi un nas cam mare, dar ansamblul era digerabil.

-Ăăăă.

-Poţi, te rog, să-ţi scoţi masca de pe faţă, să văd şi eu cum arăţi?

Ca teleghidat, Eusebiu se execută.

-Hmmmm. Nu. Eşti cam urâţel.

Şi tipa se ridică de pe bancă şi plecă, punctându-şi nemulţumirea cu pocnetele ritmice ale tocurilor.

*

Eusebiu dădu din umeri. În acest moment, ar fi fost uşor să ia braţul de flori, să-l arunce în primul coş şi să o lase baltă. Dar nu poţi condamna întreaga omenire pe baza interacţiunii cu o singură gâscă proastă.

Foto: pixabay.com.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: