#
MENU

Femei cu p*la mare: Simona Tivadar

Monolog interior de Moş Nicolae

December 5, 2017 Comments (0) Views: 859 SPICY

Trebuie să vorbeşti cu mine!!!

Remarc o problemă gravă de atitudine, în ultima vreme. OK, nu e la toată lumea, dar cei care o au devin ca rinocerii lui Eugen Ionescu. Fac o criză de isterie la “seen” (Cum. Îţi. Permiţi. Să. Nu. Răspunzi?), fac o criză de isterie la “Îmi cer scuze, n-am timp şi interes de trăncăneală fără rost”, fac criză de isterie dacă ignori pur şi simplu.

Pe scurt, nicicum nu poţi câştiga. Iar dacă faci prostia să intri în conversaţie O DATĂ, te vei pomeni că ai job fulltime neplătit să le oferi asistenţă psihologică la orice oră din zi şi din noapte.

Totul porneşte dintr-o problemă de maturizare. Când eşti acasă, mama, mam’ mare şi tanti Miţa se fac luntre şi punte ca toate nevoile tale să fie acoperite, ca bebeluşul să fie hrănit, bătut peste curuleţ să râgâie, schimbat în scutece curate şi aşa mai departe.

Problema cu restul omenirii este că nu-ţi datorează lucruri.

Mama, mam’ mare şi tanti Miţa făceau toate astea pentru tine fiindcă a) erau familia ta b) te iubeau.

Când a şi b nu se întâmplă, pretenţiile imperative şi punctate de istericale la timpul altuia sunt o aberaţie.

Da, dacă eram gagică-ta – dar dacă îmi exprimam EU interesul să fiu gagică-ta, nu dacă luai tu decizia de unul singur că sunt gagică-ta, fără să mă consulţi –  îmi asumam să te strâng la ţâţă în momente grele din viaţa ta. Dar eu nu sunt gagică-ta. Tu poţi avea de la străini pe net pretenţiile pe care le formulezi la gagică-ta.

Dacă eram politicianul votat de tine, cu platformă mincinoasă care a populat toate gardurile, şi-i sifonez direct impozitele, da, îmi asumam să iau muie, plătită fiind direct din buzunarul tău, Dar eu nu sunt politicianul votat de tine. Nu-s într-o funcţie publică de răspundere. Nu am să-ţi dau nici o formă de socoteală.

Dacă eram angajatul tău, şi aveam o formă de contract care să-mi stipuleze mie o listă clară de obligaţii şi un număr de ore pe care să le petrec în incintă, iar eu nu livram conform fişei postului, da, aveai dreptul să te zborşeşti la mine. Dar eu nu sunt angajatul tău. Nu-ţi datorez nici măcar cinci secunde dacă nu aleg să ţi le ofer.

Aşadar, această pretenţie absurdă şi nesimţită la timpul altuia ar trebui să înceteze. Şi ca să înceteze, ar trebui să înţelegem toţi să nu mai fim idioţi.

Şi dau un exemplu concret.

Ieri am făcut interviul cu doamna Simona Tivadar, un interviu complet, interesant, cu multe teme “fierbinţi”, un interviu de care sunt mândră. În comentarii, s-a oploşit următoarea specie de viaţă:

 

Aici, orice om rezonabil şi de bun simţ ar fi trebuit să înceteze şi S-O LASE BALTĂ. OK, am încercat, mi s-a arătat că băteam câmpii pe lângă, zic cel mult “da, bine, n-am citit pasajul ăsta, ţineam extrem de tare să am dreptate” şi mă retrag.

În schimb comentatorul acesta a continuat.

Mă rog, şi a mai dat nişte linkuri, dar i le-a şters Băcanu, că la ea era discuţia.

Ce observăm aici, stimaţi spectatori?

“Caut un partener de discuţii”.

Irelevant dacă partenerul de discuţii are timp, vrea să aloce timp – chiar dacă îl are, mai trebuie să aibă şi chef să-l investească în tine – are interes sau plăcere să piardă acest timp cu tine. Irelevant dacă partenerul de discuţii – medic în acest caz – are poate în faţă un om bolnav, cu o problemă reală, un om care-i remunerează serviciile şi pe care chiar îl poate ajuta. Esenţial e că “eu caut”, şi tu ai obligaţia stipulată de… ăăă, absolut nimeni şi nimic să te execuţi.

Tonul pretenţiilor. 

Pentru ca cineva care nu e gagică-ta, nu e politicianul în funcţie şi nu e angajatul tău să vrea să discute cu tine – la modul autentic, nu să facă amor cu mama ta – un prim pas ar fi graţia şi amabilitatea propunerii de a discuta. Dacă dai ca plăvanul de gard, tot ce obţii e “hai, sictir”.

Raportarea faţă de absenţa răspunsului 

După cum vedem în imagine, Simona nu era pe net, sau avea pacient, sau bea o cafea cu prietenele, sau orice altceva – pur şi simplu, nu era dispusă să livreze conform pretenţiilor postacului. L-a oprit asta pe el să debiteze în continuare, cu zero atenţie la faptul că, de vreme ce nu primeşte răspuns, ceva nu e în regulă?

No fucking way.

BLABLABLABLABLABLABLABLABLABLA.

Dialogul surzilor.

*

Motivul pentru care scriu acest text nu e această persoană. E ejectabilă, blocabilă şi la revedere.

Motivul pentru care scriu acest text e pentru că sunt tot mai mulţi. Tot mai mulţi care cred cu toată convingerea că pot abuza de timpul altuia după cum li se scoală.

Hai să facem împreună un test de nesimţire: E  persoana pe care tocmai mă pregătesc s-o frec la icre gagică-mea / politicianul în funcţie / angajatul meu?

Nu.

OK, deci nu-mi datorează timpul lui / ei.

Nu-l pretind ca şi cum mi s-ar cuveni şi nu abuzez de răbdarea lui / ei până mă bagă în decedaţi materni. Îmi asum că nimeni nu-mi datorează nimic. Şi, subit, devin o persoană mai puţin enervantă.

Ce le-a fătat mintea
Sharing is caring!Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on FacebookEmail this to someoneShare on LinkedInPin on PinterestShare on Reddit

Leave a Reply

%d bloggers like this: