Uneori, tre' să laşi lucrurile să se rezolve singure

Aveam planuri mari cu ZZ Top. Aş fi vrut să fac cu ei reportaj frumos, cu atmosferă şi stil, aşa cum am făcut cu Gogol Bordello şi cu Iris. Dar ca să poţi face chestia asta, mai e nevoie de un lucru: de cooperarea producătorului. Trebuie ca acesta să înţeleagă o idee simplă: dacă nu există un amploaiat, un ăla, un scârţa-scârţa pe hârtie care să imortalizeze clipele respective, ele (şi totodată, munca lui) se duc pe apa saturdayului.
Dacă One Event, respectiv Roton, au înţeles ce vroiam şi au mers pe mâna mea, D & D East Entertainment a fost “a hard nut to crack”. Iar mie nu îmi place să îmi consum energia spargând nuci îndărătnice. Dacă ai încredere în mine şi îmi dai credit, bine; dacă nu, sănătate şi-un praz verde!
Nu numai că nu am primit acceptul D & D-ului pentru interviu, dar iniţial am primit un ceaslov de formular de acreditare de parcă aş fi fost ultimul papuaş disperat, suspectat de triplu omor calificat, care încerca să obţină viză de lucru în Elveţia.
Iar eu obosesc repede. Mai ales când vreau să fac un lucru reciproc avantajos, şi descopăr că vorbesc cu pereţii.
Drept pentru care mi-am luat gândul de la orice chestie legată de ZZ Top, şi eram hotărâtă să nu scriu nici măcar o vorbuliţă despre formaţie, sau despre concert.

Şi au trecut trei săptămâni.

Nu mică îmi fu mirarea, duminică la ora 12.00, în timp ce îmi sorbeam cafeaua de dimineaţă (da, bă, 12 e dimineaţă pentru mine!) să primesc un mail cu acreditare la concert. Desigur, no interview. Dar… e mare lucru să îţi dai seama că ai greşit cu o anume abordare, şi să ştii să dregi busuiocul.