“20q” e o formă frustrantă de interviu. Fixă. Trebuie să ai la tine 20 de întrebări “largi”, care să dea subiectului posibilitatea unui răspuns elaborat (30 de fapt, ca să ai mereu de rezervă), şi nu poţi introduce în material discuţiile “adiacente”, ping-pongul. Care poate fi foarte mişto, în cazul unui interlocutor care are spiritul la el.
Un 20q cu Răzvan Rădulescu e cu atât mai frustrant cu cât aceste discuţii adiacente s-au transformat în adevărate polemici. Din patru în patru întrebări, ne mai opream să ne mai ciondănim puţin. De aceea am petrecut vreo trei ore împreună la Cafepedia, vorbind şi gesticulînd vehement. Şi adevărul e că Rădulescu e unul dintre oamenii cu care aş ieşi la cafea oricând – nu am cum să spun “nu” unor polemici cu scîntei. Citez doar patru dintre ele – patru la care aproape că ne-am luat la bătaie. 😀
Despre revistele softcore pentru bărbaţi:
Rădulescu (fost art la Penthouse): Există o ipocrizie fundamentală care face ca proiecte de acest gen să fie posibile. O ipocrizie tipic masculină, care zice că există un scop mai înalt care salvează abjecţia. De aceea o revistă ca Penthouse are ca subtitlu “Sex, Politică, Atitudine”. Tot de aceea, Playboy face interviu cu mine.
Eu: Nu-i adevărat. Noi te vrem sincer.
Rădulescu: Nu spun că nu mă vreţi sincer. Dar să vorbeşti simultan despre femei în felul ăla, şi totodată…
Eu: Stai puţin, noi vorbim bine despre femei.
Rădulescu: Nici nu am spus că vorbiţi prost.
Eu: Noi prezentăm o imagine frumoasă a femeii. Vorbim despre frumuseţea trupului ei. O facem cu dragoste. Nu suntem revistă de satiră, nu le umilim, nu le călcăm în picioare.
Rădulescu: Păi da, drive-ul unei reviste de satiră nu este ipocrit. În timp ce drive-ul unei reviste ca Playboy este.
Eu: De ce, nu avem voie să lăudăm femeile, să prezentăm calităţile lor? Să le iubim?
Rădulescu: Ba da. Dar mi se pare că iubirea pentru femei are prea puţin de a face cu amestecul ăsta eterogen de interviuri, lifestyle şi pictoriale.
Eu: Şi viaţa noastră este un amestec eterogen de lucruri înalte, pe care le facem pentru sufletul şi mintea noastră, şi lucruri… mai puţin înalte, necesare traiului cotidian. Aşa e şi viaţa mea, şi a ta. A oricui. Mie, dimpotrivă, un demers voit miştocar mi se pare ipocrit. Pentru că ignori, ba chiar negi valoarea unei persoane pentru a o coborî la nivelul prostului de pe stradă, care să poată rîde de ea şi să se simtă mai deştept.
Rădulescu: Oare?
Eu: Demersul de a călca oamenii în picioare mi se pare mai ipocrit (şi ipocrit la modul malefic) decît acela de a-i pune în valoare cu ce au ei mai frumos.
Rădulescu: Dacă striveşti un om, se presupune că te expui, pentru că în această umilire există un tip de posesie. Iar posesia presupune angajament. Într-o celebrare difuză şi în prezentarea unei frumuseţi feminine în forma ei strict convenţională nu există angajament. Aşa cred.
Eu: Ahaaa, convenţia era problema ta? Păi, da, adevărul e că divele noastre nu au celulită şi nici vergeturi.
Rădulescu: Păi, vezi? Şi atunci, unde mai e dragostea? Dragoste fără celulită şi vergeturi nu se poate!
Aici, puteam lansa o discuţie mai vastă: TE IUBESC = TE VREAU PERFECTĂ sau TE IUBESC = TE ACCEPT? Că dacă “te vreau perfectă” nu e iubire, înseamnă că nici unul dintre soţii care îşi trimit nevestele la siliconare, labioplastie sau botoxare nu le iubesc cu adevărat. Înseamnă că nici un tip care obligă o carieristă să facă copii sau o casnică înnăscută să se ducă la muncă nu iubeşte femeile cu adevărat. Ceea ce poate fi, în esenţă, corect. Dar să îmi spui că golanii care bat mingea la colţ şi mormăie “ui’ ce bulănoasă e asta” au un angajament faţă de mine mi se pare un raţionament pe undeva şchiop.
Dar dacă mai lansam şi discuţia vastă, ne dădeau ăia din Cafepedia afară cu măturili.
———————————–
Despre operă (RR fiind, printre altele, regizor de operă cu diplomă):
Rădulescu: Opera este un model de spectacol încheiat, care şi-a trăit traiul şi şi-a mîncat mălaiul.
Eu: Şi-atunci, ce te mai mînă în luptă?
Rădulescu: Sonetul e un model de versificare încheiat. Asta nu înseamnă că nu ar putea să ţi se pară, într-un moment al vieţii tale, că nu e forma în care ai putea să te exprimi.
Eu: Şi să fac o facultate pentru asta? 4 ani de studiu al sonetului? 4 ani de studiu al unei forme literare care a dat colţu’?
Rădulescu: De ce nu, dacă te interesează?
Eu: Tu eşti un tip creativ, inventiv. Un om care vede lucruri şi le face în felul lui. De ce un om ca tine să abordeze un teritoriu atît de închistat şi de fix?
Rădulescu: Nu am spus că e un spectacol închistat, am spus că opera, ca formă de spectacol, a murit.
Eu: Şi nu o poţi resuscita? Cu montare modernă, visuals, acţiune scenică antrenantă, spaţii neconvenţionale, costume?
Rădulescu: Nu mă interesează astfel de experimente. Nu e vorba despre asta. “Vizual” şi “neconvenţional” sunt categorii irelevante, atunci cînd te gîndeşti la substanţa din care e alcătuită opera.
——————————–
Despre familie:
Rădulescu. Mi se pare o mare ipocrizie aceea de a prezenta în public o imagine a familiei perfecte şi înăuntru, ştim noi mai bine cum sîntem de fapt.
Eu: Te contrazic. Cînd mama se apuca să mă pîrască public şi să mă umilească în faţa tuturor babelor proaste din vecini, îmi venea s-o omor. Invidiam familiile sudate, ale căror membri se apără. Familiile care dau în afară o imagine dezechilibrată atrag toate energiile negative din jur. Copilul pe care tu nu ţi-l aperi va fi vinovat în gura altor părinţi de toate boroboaţele comise de fapt de ai lor. Pentru că ei îşi apără copiii.
Rădulescu: Eu mi-aş fi dorit, dimpotrivă, ca ai mei să fie mai puţin ipocriţi şi să transmită şi în afară imaginea pe care o aveam noi înăuntru. Invidiam familiile care îşi trăiau în mod deschis conflictele. Ştiu că m-a umplut de uimire şi de bucurie o scenă: era un moment festiv, ziua uneia dintre colege şi ne duceam toţi să sărbătorim. Veniseră mamele, aveau cadourile la ele, ne pregăteam să mergem să sărbătorim. La un moment dat, una dintre colege zice despre mama ei, care era de faţă: “Da, şi maică-mea poartă perucă.” La care maică-sa, de la doi metri distanţă, şi-a întins nu ştiu cum braţul şi i-a tras o palmă. Noi am îngheţat, părinţii s-au şocat. Asta mică s-a uitat în jur şi a întrebat senin: “Ce e?”.
Eu: Mi s-ar fi părut oribil şi îngrozitor.
Rădulescu: Era asumarea onestă a unor frustrări. Ce e oribil şi îngrozitor în asta? Singurul lucru oribil e ipocrizia.
Eu. Ok, hai să agreăm că dezagreăm 🙂 şi să mergem mai departe.
—————————————–
Despre stilistică şi conţinut în textul literar
Rădulescu: Nu aş lăsa pe altcineva să scenarizeze Teodosie pentru că sunt ataşat în primul rînd de stilistica lui, nu atît de ceea ce se întîmplă în el. Ceea ce se întîmplă are legătură cu stilistica, evident; dar un roman bun, din punctul meu de vedere, este cel care se împlineşte stilistic, indiferent de ce conţine.
Eu: Cred că stilistica şi conţinutul sînt indisolubil legate; dar de fapt conţinutul dă stilistica.
Rădulescu: Nu, e invers. Conţinutul unui roman este rezultatul unui stil, al unui proces de împlinire stilistică. Personajele fac ceea ce fac pentru că tu vrei să foloseşti un anumit cuvînt şi nu altul.
Eu: Mie mi se pare că dacă tu construieşti o poveste bine articulată şi vizualizezi limpede detaliile, stilul se naşte singur.
Rădulescu: Eu îţi spun că e invers! Ăsta este motivul pentru care reuşita stilistică a oricăreia dintre romanele mele nu este nicidecum transferabilă în film.
Eu: (rîd de mă stric, apoi mă uit la ceas şi îmi vine să plîng).
———————————
Mai vreau la cafea cu Rădulescu!!!
nice. din fericire, ai o duminica intreaga la dispozitie sa analizezi de ce continutul NU da stilistica. ca ti-ai aparat revista la care lucrezi e de admirat, dar asta nu neaga validitatea argumentului lui radulescu.
una peste alta, interesant ‘making of’.
Iar eu cred în continuare că nu există reţetă general valabilă, ci autori instinctuali şi autori raţionali. În cazul primilor, ei au o poveste de spus şi stilul se creează din modul lor de a spune povestea, pe cînd a doua categorie elaborează mintal un stil, care îi conduce.
asta nu înseamnă că una dintre variante e corectă şi cealaltă greşită, înseamnă doar că avem modalităţi diferite de lucru. ceea ce e bine.
Foarte faina polemica si despre subiecte interesante. Asa le si sta bine unor intelectuali
hmm, reactia mea instinctuala e sa spun ca, indiferent carei categorii amnintite de tine ar apartine un autor, exista carti bune si carti proaste. ;P
gindeste-te la povestea asta:’un baiat iubea o fata. parintii fetei s-au opus idilei. fata s-a sinucis’. in ce masura continutul a dat stilul? 😉
claude: ăsta e un clişeu pe care îl amintesc toţi cînd vor să spună că nu există subiecte noi.
ceea ce uită ei să menţioneze este că de obicei idila este o parte adeseori insignifiantă a poveştii, ea apare într-un context geografic şi social ales de autor, şi e înconjurată de alte personaje, adeseori mai bine definite decât eroii înşişi.
Nu idila e de fapt motorul din “Romeo şi Julieta” ci inutilitatea şi ridicolul urii dintre clanuri. Ia vezi poveste: un oraş italian renascentist e scindat de ura infinită şi şicanele interminabile ale celor două puternice şi aristocratice familii care deţin puterea economică a oraşului. La un bal, elegantul şi răsfăţatul moştenitor al primei familii o cunoaşte întâmplător pe delicata, dar foarte orgolioasa fiică a celeilalte familii. Idila lor se desăvârşeşte pe ascuns, în pofida piedicilor stupide. Iar moartea lor prematură e sămânţa împăcării.
Această poveste îşi naşte singură stilul sau nu?? Când vorbeam de poveste, mă refeream la substanţa şi universul ei, nu la schema depersonalizată.
o fi de la mahmureala (a mea), dar am senzatia ca vorbim despre lucruri diferite. cu exemplul ales n-am incercat sa spun ca nu exista subiecte noi si nici nu am facut trimitere la motorul din ‘R & J’.;P
hai sa incercam altfel. daca ar fi cum spui tu (‘continutul da stilistica’) ‘Exercises in Style’ de Raymond Queneau ar fi fost de necitit (ma rog, Queneau nu ar fi scris cartea, in the first place).
ps. exerctiul tau ilustreaza de minune (pentru mintea mea intunecata de alcool) cum continutul este rezultatul stilului. ;P
Fascinant! Opera, stil, ipocrizie, suflet – nu credeam ca le atingi pe toate intr-un post!
Incerc si eu azi sa-mi construiesc propriul eseu despre guvernanta corporatista pe care sa-l spun colegilor mei la birou luni.
Pe baza conflictului Becali – Piti.
Nu-mi va iesi atit de profund, dar m-ai incitat cu rationamentele tale contradictorii.
Dialectica face parte din viata.
claude: sincer, nu am chef de “polemică forţată” – eu îţi zic o poveste, concentrîndu-mă PE POVESTE şi lăsînd stilul să se nască (metoda mea de lucru) iar tu înţelegînd tot ce vrei tu, pentru că aşa ai tu chef.
în condiţiile în care tu înţelegi tot ce vrei tu, pentru că aşa vor muşchii tăi, nu mai are rost să dialogăm. oricum ştii deja ce vrei să crezi, deci ne răcim gura / pierdem timpul inutil.
iar exerciţiile de stil ale lui Queneau sunt făcute pe un text SCURT şi complet NEUTRU (deci fără poveste). Dacă ar fi apărut povestea, exerciţiile respective de stil ar fi părut forţate şi nelalocul lor.
Bogdan: Nu e vina mea. Am avut un partener pe măsură, în RR.
Mi se pare o disputa naiva pe aceeasi idee, indiferent de stilistica oamenilor pusi la reflector in revista, viata de familie, meserie, randez vous la cafea, substratul subiectilor ramane acelasi. Pentru a trece dincolo de imagine e necesar un partener pe masura. Chiar si sexul este o gluma de stil, oamenii raman cu acelasi continut.
Bine că măcar tu ştii ce voiai să spui cu comentariul ăsta. Mie mi se pare o bâiguială fără logică, post-joint.
La a treia ai perfectă dreptate. La restul n-are niciunul, dar la prima el e mai aproape de adevăr, iar la celelalte, tu.
Nu cred ca esti atat de familiarizata cu textele post-joint ale altora, oricum nu atat de mult ca mine, ti-as infirma parerea daca as putea sa iti si demonstrez. Oricum, nu-i nimic interesant in asta. Presupun ca nu vrei sa lansezi o discutie vasta despre te inteleg=te vreau perfect sau te inteleg=iti accept baiguielile, si le punem pe seama lipsei de logica.
asdf: nu an scris postarea ca să vedem cine are dreptate, ci doar ca să păstrez undeva acest duel de argumente care nu poate intra în interviu.
mastic: vrutul perfecţiunii nu are nici o legătură cu dorinţa mea de a vedea comentarii coerente, care să transmită un sens. nu mi se pare că cer prea mult cu asta.
Uneori coerenta mi se pare o forma frustranta de adevar. Si tot mie mi se pare despre comentariile mele ca sunt sensuale. Probabil tocmai asta ii deranjeaza pe oameni, ca nu le ceri prea mult.
păi na, după cum ziceam mai sus, e bine că măcar tu înţelegi ce vrei să spui. iar dacă vrei să-ţi cer mai mult, uite că îţi cer: tradu comentariul de mai sus din română aberândă în română inteligibilă.
Uneori sunt mofturos, nu-mi place sa merg cu oamenii sau cel putin traiesc cu iluzia ca imi merge si altfel. Si nici nu te-as subestima ca nu intelegi, cred ca intelegi destul de bine. Daca e ceva de inteles. Eu sunt de parere ca unele lucruri trebuie castigate, nu pretinse.
ba îmi spui că cer prea puţin, ba îmi spui să nu pretind. pffff.
şi tot tu îmi spui că n-ai fumat nimic azi.
Provocarea ar fi sa traiesti fara sa fumezi, nu invers, uneori e bine sa-ti inchipui ca ai unele victorii personale, chiar daca imprejurarile lucreaza pentru tine si reusesti fara efort.
Nu este cazul meu, dar unii oameni ard fara sa-i atingi.
Ei, eu nu sunt ca toti oamenii, eu sunt altfel, cert este ca nu-mi doresc sa-mi dai foc ca sa ma simt util.
Pentru ca ai o dragoste fara margini pentru animale , cu predilectie pentru pisici, fara nici o legatura cu subiectul postat de tine mai sus, indraznesc sa-ti cer un sfat .
Azi, in viata mea s-a intimplat o drama : motanul meu,Maxie, alias Franzeluta, care ar fi implinit maine , un an de convietuire cu mine, a fost gasit mort in curte, probabil lovit de o masina. S-a tarait , saracul , din carosabil pana aproape de casa , seara, tarziu si a decedat in cursul noptii , la un metru-doi de geamurile mele si eu nu am stiut nimic.
Ce pot sa fac? Ce pot sa zic ? Acum fix un an , l-am gasit pe pubela mea de gunoi, in spatele gardului, unde a stat mai bine de 10 ore, de dimineata pana seara, refuzand sa plece.Nu avea mai mult de 5-6 luni. Seara tarziu am inteles ca m-a ales pe mine, a venit la mine, trimis de Divinitate. L-am adoptat cu toata dragostea mea de care sunt capabil, la cei 56 de ani ai mei. L-am iubit si m-a iubit neconditionat, asa cum stie sa te iubeasca o pisica.Dumnezeu mi l-a luat aseara. Te rog, Lorena, spune-mi ce sa fac ? Si iarta-ma, daca te inoportunez.
dacă nu ştie nimeni să-ţi spună numărul maşinii, nu prea ai ce face.
adoptă altă pisică şi ţine-o în casă.
Marius…
Locuiesti pe strada Moruzestilor(Ferentari)?
Acu’ doua zile (dupa pranz) am fost in vizita la un amic.
La intrare, linga zidul casei zacea un cotoi, de culoare gri, mort.
La iesire(dupa mai putin de o ora)am aratat amicului cotoiul care era al unor vecini din curte(zicea el).
Intre timp se adunasera niste muste(verzi) semna ca respectivul cotoi decedase recent.
Cum probabilitatea ca tu sa locuiesti in strada Moruzestilor e mai mica de 1%,moartea unor animale dragi nu trebuie sa ne destabilizeze emotional…
Vorba Lorenei, cauta un alt cotoi…