Ieri, am citit o ştire care mi-a făcut inima praf. Doi tineri, alpinişti de renume, deţinători de titluri naţionale şi internaţionale, inclusiv recorduri pe vârfuri de peste 6000 de metri, au murit în Retezat. Au vrut să se antreneze pentru noile competiţii şi au încercat un traseu dificil, de vară, ignorând ninsorile, dar natura nu iartă: s-a pornit o avalanşă, au fost loviţi de pietre şi au murit la faţa locului. Aveau 13, respectiv 14 ani.
Mi se pare cumplit de dureros şi nedrept. Într-o lume în care mediocritatea e emblemă de fală şi dorinţa de a face ceva ieşit din comun e taxată bovin cu “ce, fă, te crezi specială?”, într-o lume plină de drone inutile, destinul pedepseşte performanţa cu un deces timpuriu şi nemeritat.
Dar mai dureros şi mai nedrept a fost dialogul care a apărut pe nişte pereţi de Facebook.
O găină lobotomizată a început să cotcodăcească precum urmează: “Da, întotdeauna am dezaprobat părinţii care-şi dau copiii la sport, balet, pian, limbi străine şi nu-i lasă să-şi trăiască copilăria”. Şi alte ţaţe în jur: “Da, da, măcar al meu trăieşte!” Sparge seminţe în faţa blocului, nu va face nimic util niciodată, dar e esenţial că trăieşte.
Cu alte cuvinte, de vină sunt părinţii care au în vedere un potenţial viitor al copilului lor şi caută să investească în el, să-l educe, nu recurg la cele mai ieftine soluţii, strict să-l vadă mare şi să se chinuie bietul copil să compenseze pe banii lui şi în timpul lui liber educaţia sumară şi de minimă rezistenţă pe care a primit-o.
În plus, oricât efort şi suflet ar pune un părinte, dacă acel copil nu are în interior acea flacără aprinsă, motivaţia care să-l facă să viseze şi să-şi dorească excelenţa, va fi în gol.
Să-i înjuri pe părinţii acestor copii că n-au vrut să crească alte specimene autosuficiente, incapabile să dea ceva valoros societăţii, ci că au recunoscut talentul şi au investit în el, e cea mai sinistră mentalitate de prost cu ifose.
Câţi copii talentaţi nu se pierd pentru că nu investeşte nimeni în ei! Pentru că părinţii sunt ocupaţi cu alcool, violenţă domestică, fugărirea sexului fără responsabilităţi, sau poate doar să-şi plângă de milă, şi nu fac absolut nimic pentru propriile lor progenituri!
Da, ok, ar fi trebuit ca un adult responsabil să oprească expediţia aceea de sâmbătă. Şi tragedia ar fi putut fi evitată.
Dar chiar şi aşa: în scurta lor viaţă, copiii ăia au trăit mai cu sens şi mai frumos decât 80% din cotcodăcitoarele care le blamează părinţii. Au descoperit nivelul de luptă necesar pentru performanţă, au cunoscut victoria, au cunoscut senzaţia de efort din greu, răsplătit ca atare.
Şi dacă ar fi să aleg un destin, între al unuia dintre ei şi al proastei care proslăvea mediocritatea pe Facebook, l-aş alege fără să ezit pe al lor. Spre deosebire de ei, proasta trăieşte: dar ce viaţă inutilă şi banală duce.
Foto: ziare.com
Dumnezeu să îi odihnească în pace! 🙂
Și pe unii, și pe alții!!
There’s beauty in doing nothing at all
Sensul exista doar in capul cuiva, dar ma indoiesc profund ca sensul vietii pentru un copil e sa bata recorduri DE VARSTA la alpinism, mult mai probabil si periculos e sensul pentru un parinte.
Fara suparare, dar argumentul cu rezonanta si pasiunea copilului e la fel de bun ca incercarea unui islamist de a-i pune in carca un atentat sau o casatorie unui copil.
Am cunoscut oameni care le-au multumit parintilor ca au stat “cu biciul” pe ei sa faca performanta, am cunoscut oameni care-si urasc parintii pt acelasi lucru, am cunoscut oameni care-si urasc parintii ca n-au “stat cu biciul” pe ei cand erau mici.
Performanta de orice fel cere sacrificii, stim toti. Dar parca totusi ar fi de preferat sa ne oprim cand posibilul sacrificiu este viata. Mai ales ca nu vorbim de un adult apt sa decida pt sine care cauta leacul pt sida sau mai stiu eu ce.
Aproape ca pot sa inteleg ca un tata isi mana copilul sa faca performanta, ca se implineste prin el, aproape ca pot sa inteleg ca niste alpinisti experimentati si echipati performant aleg sa faca iarna un traseu inchis, dar nu pot sa inteleg ca au ales sa ignore avertismentul de risc maxim de avalansa.
Chiar si “pantofara” de mine stie ca primavara pe munte e cel mai periculos. Inca nu s-a topit zapada veche, dar sa inmuiat, s-a mai pus un strat proaspat, ziua mai cald, noaptea chiar ger. E mai sigur in ianuarie. La fel si gheata.
Pot sa inteleg multe explicatii, dar nu ignorarea avertismentului de avalansa. Risc maxim. Aici puterea mea de intelegere se opreste.
@Ady — exact asta e esenta: daca totusi mureau niste adolescenti/copii in cautarea unui leac pentru cancer/sida, intrebarea de bun simt a unui om cu toate tiglele pe casa ar fi trebuit sa fie “bai, dar de ce a fost nevoie ca niste adolescenti/copii sa fie expusi riscului, nu erau destui adulti in slujba scopului astuia nobil?”
la 12 ani nu ești nici tânăr, nici măcar adolescent, ești copil
și-mi vine greu să cred că un plod de doișpe ani visează la cățărări epuizante, ca să nu mai vorbim dacă are discernământul necesar
probabil că sunt așa e sceptic vizavi de performanța pe care și-o doresc copiii pentru că am avut n-șpe exemple în mediul meu în care părinții și-au presat copiii excesiv ca să obțină “performanță” fie în domenii mai clasice gen matematică și germană, fie la sport, vioară, șah …
“Luci ne-a rugat foarte mult s-o dăm la tenis vara asta” – Luci nu mai suportă să vadă tenisul nici măcar pe Eurosport
“Andrei e pedepsit să rămână acasă, i-am spus că nul-l aducem în vizită dacă nu termină cărțile pe care i le-am stabilit pentru vacanță” – Andrei era într-a treia și acum are o alergie serioasă la cuvântul tipărit
dar măcar Andrei și Luci sunt vii
sufletul ma doare. astea sunt intamplari pentru care strig: Doamne, de ce?