AIDS story

Andrei a murit de doi ani.

Prietena lui cea mai bună, Bianca, încă suferă. Încă se întreabă zi de zi ce ar fi putut face diferit, ce ar fi putut să-i spună, cum să-l susțină, să-l fi putut ajuta la timp.

Evident, răspunsul pe scurt este: nimic. Când oamenii pornesc cu motoare turate la maximum pe poteca autodistrugerii, orice încercare a ta de a interveni e inutilă și chiar deranjantă. Nimeni nu poate inocula iubire și acceptare de sine unui om care nu se poate iubi și accepta.

Andrei a fost educat să se urască și să se nege pe sine, într-o Românie homofobă, într-o familie cu idei tradiționale, rigide și lipsite de empatie, o familie care i-a transmis pe toate căile ideea că a fi gay înseamnă a fi inferior, nedemn, not good enough, ruşinea neamului. Mama lui, pe care a idolatrizat-o, i-a spus că ar prefera să aibă un copil mort decât unul gay.

Genul de traumă pe care o provoacă astfel de afirmaţii, la vârste la care nu eşti pregătit să dai dismiss tâmpeniilor, e un lung labirint al urii de sine, al negării, al iluziei că nimeni nu te poate iubi aşa cum eşti, al minciunilor care hrănesc alte minciuni.

Asta nu pot înţelege homofobii care se tot întreabă ce e în neregulă cu a hărţui minorităţi sexuale, sau emit enormităţi de genul “Să facă ce vor, dar să nu-i văd”.

Tâmpeniile ignorante pe care le spui, din prostie şi din răutate, pot atinge suflete vulnerabile. Ca în cazul lui Andrei.

Soluţia lui a fost să plece în străinătate.

“Pe Andrei l-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani la New York, pe unul din forumurile diasporei românesti (echivalentul şi precursorul social media de azi). El abia imigrase din România, ex-ul meu şi cu mine eram deja la New York de vreo doi ani. Am clickat pentru că aveam acelaşi gen de umor, aceleaşi valori şi aceeaşi toleranţă scăzută pentru jigodii, care erau din abundenţă pe Internet atunci, ca şi azi.

L-am invitat pe la noi, am devenit prieteni. Aveam multe în comun, şi el, ca şi mine (şi ca şi tine, lol) fusese crescut de-o mamă monoparentală (tatăl îi abandonase pe el şi pe fratele lui când erau mici de tot şi nu avea nicio legătură cu el), eram din zone vecine din România, aveam cam aceeaşi vârstă, aveam de gând să facem studii în State. Eu eram încă măritată cu ex-ul meu, el spunea că are o logodnică în România.”

Colac peste pupăză, exact în acea perioadă, mama lui, cea pe care o iubea mai mult decât pe oricine, cea care prefera un copil mort unuia gay, a făcut cancer.

“Culmea coincidenţei a fost faptul că mama lui era în fază terminală cu cancer, a mea murise de cancer cu doi ani în urmă. Am avut deci ‘’expertiza’’ să mă ocup de el în perioada de dinainte, din timpul şi de după moartea mamei lui, şi chestia asta ne-a apropiat si mai tare.”

“Noi trei (el, fostul meu soţ şi cu mine) eram nedespărţiţi, locuiam la 5 minute de mers pe jos unii de alţii, ne vedeam aproape zilnic, şi chiar dacă nu ne vedeam, vorbeam la telefon. Făceam toate sărbătorile împreună, prietenii mei l-au adoptat şi ne invitau împreună, ne ajutam unii pe alţii la cumpărături, la mutat, în fine, la tot, eram familie unii pentru alţii.”

Dar, chiar şi aşa, în calitate de prieteni atât de apropiaţi, Andrei a simţit o vreme că e cazul să se ascundă.

“Singurul ex român de care ştiu, şi cu care am vorbit după ce a murit Andrei, mi-a spus că, atunci când ne-am cunoscut, Andrei l-a instruit ”să nu se comporte ca un gay”, ca să nu ne prindem Sergiu (fostul meu soţ) şi cu mine că e gay, pentru că atunci l-am bănui şi pe el că e gay şi n-o să mai vrem să fim prieteni cu el. 🙁 Nu-mi vine să cred că-i era teamă că n-o să-l mai plăcem dacă aflăm asta.”

Teama nu era neîntemeiată, totuşi. Băiatul avusese multe episoade de hărţuire şi abuz în viaţa lui.

“Ca exemplu, nişte jigodii de pe forumul de care-ţi spuneam, acum 20 de ani, i-au găsit profilul pe un site de dating gay, şi l-au hărţuit şi şantajat până a părăsit forumul şi-a rupt-o cu ‘’gaşca’’ de acolo (ne cunoşteam şi ne întâlneam şi-n real). Dacă te întrebi ce făceau respectivele jigodii (oameni însuraţi şi cu copii acasă) pe site-ul de dating gay… well, ne-am gşndit la acelasi lucru.”

Apoi, după ce s-a convins că prietenia e pe bune, a căpătat încredere să li se dezvăluie:

“Andrei era o persoană foarte sociabilă şi avea tone de cunoştinţe prin tot felul de cercuri, pe unii îi numea ‘’prieteni’’, povestea uneori despre ei, îi ştiam după nume dar nu ni-i prezentase niciodată (n-am văzut nimic ‘’suspect’’ în asta la vremea aia, eram toţi ocupaţi până peste cap, exu’ meu şi cu mine eram şi destul de introvertiţi, nu aveam nevoie de socializare în plus).”

Apoi, s-a întâmplat viaţa. Au terminat şcolile, au început munca, au început să se vadă mai rar şi să se audă mai mult la telefon şi pe Facebook. După aceea, şi-au şi găsit joburi de profesori la universităţi mai mici, din regiuni diferite ale Statelor, şi conversaţia a devenit strict telefonică şi internautică. De la teme uşurele, cum ar fi pisicile, alimentaţia sănătoasă şi îngrijirea antiaging, şi până la discuţii profesionale, cum ar fi tehnicile de predare, modele pedagogice şi idei de cursuri.

“Şi aşa au trecut anii. Nu era tot timpul lapte şi miere relaţia noastră, ne-am certat şi ne-am ‘’răcit’’ de multe ori în perioada asta, uneori aveam impresia că e ceva ’’off’’ cu el, că are comportamente şi idei care nu-s coerente cu ceea ce ştiam eu despre Andrei (de exemplu, punea pe FB meme pro Trump şi anti-încălzire globală, avea ciudate apucături de conservator, vroia să se întoarcă la pensie în România.). Ca anecdotă, îmi amintesc că ultima oară ne ciondănisem pentru că le cumpărase pisicilor lui o litieră cu auto-curățare automată, iar eu încercam să-l conving că face o greșeală, litiera trebuie curățată manual, ca să poți identifica eventualele probleme de sănătate (pipi prea puțin sau prea mult, diaree, etc.). Dar până la urmă, ne împăcam și-o luam de la capăt, eram familie, chiar dacă, uneori, treceau perioade mai lunguțe fără să vorbim.

În urma unei perioade de genul ăsta, în care nu mai vorbisem câteva săptămâni (ştiam că se dusese în vacanţă în România) la un sfârşit de august, acum doi ani, a venit bomba. Mi-a scris pe FB partenerul lui într-o seară, şi mesajul suna aşa : ‘’Bianca, Andrei nu e bine. M-a rugat pe mine să-ţi scriu, pentru că el nu poate, este paralizat pe partea stângă a corpului. E internat la spital în New York, încă nu ştiu doctorii ce are, sună-l când poţi’’ L-am sunat imediat.”

Andrei avea SIDA.

“Era seropozitiv de ani de zile (cel putin 10 ani, după spusele doctorilor, pentru că au identificat ADN virusului HIV şi era unul foarte vechi), imunitatea lui era practic la zero, şi asta a făcut ca un virus (John Cunningham, sau JC virus), pe care aproape toţi îl avem în noi, dar este de obicei ţinut în frâu de sistemul imunitar), să scape de sub control, să treacă în sânge şi apoi în creier, şi, practic, să-i distrugă creierul în câteva săptămâni. Partenerul lui, american get-beget, a zis ca Andrei n-a vrut să-şi facă testul niciodată, în cei peste 5 ani cât au fost împreună, prin urmare s-au protejat tot timpul (good for him, măcar el nu s-a îmbolnăvit).

A urmat o perioadă turbulentă şi emoţională, despre care am amintiri disparate, care frizează trauma şi care dor de fiecare dată când le revizitez, de parcă ar fi fost ieri. N-am putut să mă duc la New York, la mine la facultate cursurile se ţin în mod intensiv (un curs durează 3 săptămâni cu şedinţe în fiecare zi, deci dacă eu, ca profesoară, ratez câteva şedinţe, cursul e compromis şi studenţii nu mai pot absolvi la timp). În schimb, ex-ul meu, care locuia la New York, se ducea în fiecare zi. Făceam FaceTime şi vorbeam la telefon, atâta vreme cât Andrei a fost conştient, practic non-stop. Mi-am petrecut nopţi întregi căutând articole, studii, mărturii (pe grupuri de FB) despre boala asta, încercând să văd care-s tratamentele experimentale ce se pot face, căutând ici şi colo câte o rază de speranţă. Speranţa nu era chiar inutilă, se pare că 50% dintre bolnavi reuşesc să supravieţuiască, chiar dacă rămân cu sechele.

Din păcate, n-a fost şi cazul lui Andrei. Ca o paranteză, îi învinovăţesc aici pe medicii de la spitalul ăla, unul dintre cele mai bune spitale universitare şi de cercetare din lume, că n-au făcut suficiente eforturi, nu s-au zbătut să obţină aprobarea pentru tratamente experimentale, practic au lăsat virusul să-şi facă de cap (pentru că Andrei era imigrant? Pentru că era gay? Diagnosticul oficial a fost SIDA). Poate n-am dreptate să-i învinovăţesc, ‘’evoluţia’’ a fost destul de rapidă, la o lună după internare, Andrei a intrat in comă şi apoi, s-a stins.”

Dar moartea lui nu a făcut decât să deschidă cutia Pandorei.

“Atunci, la spital, în jurul lui s-au strâns la început prietenii pe care-i cunoşteam şi noi, foştii lui iubiţi cu care rămăsese prieten. Apoi, au început să apară alţi prieteni, majoritatea români, pe care noi ii cunoşteam numai din auzite, din poveştile lui Andrei, adunaţi de pe la job-urile pe care le-a avut, dar majoritatea de la facultate. Stând de vorbă cu ei (Andrei era deja în comă, a durat aproape o săptămanâ), am rămas super uimiţi să constatăm că ei nu ştiau că Andrei e gay.

La fel şi mătuşa şi verişoara lui, ambele medici într-un oraş american mai îndepărtat, şi care au venit când au auzit că Andrei e pe moarte, nici ele nu aveau habar că Andrei e gay.

Punând toate cap la cap, ne-am dat seama că Andrei avea vreo două-trei vieţi care practic nu se intersectau deloc una cu alta. Una în care era el însuşi (şi din care făceam parte şi noi, şi eram singurii români), şi altele două pentru prietenii, rudele şi foştii colegi din România si din State, în care el era o persoană heterosexuală cu o ‘’logodnică’’ în România (pentru cei din România ‘’logodnica’’ era in State, very convenient), credincios, dus la biserică (cu noi era ateu), slightly trumpist şi de dreapta, ca majoritatea românilor în State.

Nici colegii lui de la facultatea unde-a predat ultimii ani nu ştiau că e gay (deşi acolo nu era niciun român, iar societatea americană e în general tolerantă cu minorităţile de orice fel), ştim asta pentru că am aflat că nu a completat formularul de asigurare de viaţă cu numele beneficiarului (care trebuia să fie partenerul lui), deci banii de asigurare (câteva sute de mii de dolari) s-au dus pe apa sâmbetei.”

Homofobia internalizată, negarea, lupta pentru a menţine aparenţele au făcut ca un tânăr de 35 de ani să moară de o boală care poate fi ţinută sub control, dacă e depistată la timp, şi cu toate şansele unei vieţi normale.

“Spune-le cititorilor tăi să se testeze, te rog. Dacă o singură persoană îşi salvează viaţa, după ce citeşte articolul tău, Andrei n-a murit degeaba.”

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

5 Responses

  1. Morbo says:

    ha, ce cliseu, profesori de colegiu din statul NY care ii privesc ca pe niste ciudati pe trumpisti 🙂
    si eu am fost deprimat cand a castigat, dar dupa patru ani s-a vazut ca nu prea a facut nimic rau. Cu siguranta in comparatie cu vreo 5 presedinti dinaintea lui.
    s-a si vazut din cati au votat cu el a doua oara
    dar na, ura pe ideologie teoretica, pe ce a vorbit in loc de ce a facut , i-a mobilizat pe ceilalti.
    legat de cazuri ca cel de fata, tocmai ca mi se pare ca Trump a mai diluat conservatorismul tipului de oameni care l-au votat sau care l-ar vota daca ar fi americani. Erau prea intepati si dogmatici, mistocareala trumpista i-a mai adus cu picioarele pe pamant

  2. Radu says:

    Foarte trista partea cu mama lui si cu vietile paralele.
    Dar oameni buni, cred ca vine un moment in viata oricarui barbat, chiar si gay fiind, in care devine responsabil pentru decizii, atitudini, actiuni samd.
    Sigur, pentru un barbat straight momentul ala vine in adolescenta, nu la 35 de ani si de aia nu auzim de “masculinitate toxica internalizata”, “misoginism internalizat” samd.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: