Arta populară şi leapşa

Primind aceeaşi leapşă din două direcţii diferite, de la textier (Florin Dumitrescu, Scornelius sau cum vreţi voi să-i ziceţi) şi Simona R. – am început să reflectez la modul în care leapşa circulă de la om la om (ca arta populară), fiecare om mai adaugă la ea una-alta (ca şi în cazul literaturii populare) şi cum se bifurcă ea în o mie de versiuni (ca “Mioriţa” 🙂 ).

În cele din urmă, poţi primi aceeaşi leapşă de la A şi de la B, atât de diferită (în urma traseelor pe care le-a urmat), încât se crăcănează total (face chiar şpagatul), da’ nu poţi ignora rădăcina comună… Pe blog la textier, leapşa zice: ce muzică vrei să ţi se pună la înmormântare. Răspunsul e foarte simplu: Ada Milea – “Ce păcat că nu mai sunt pensionară”. (Eventual remixată de DJ Pagal, să ţopăie tot poporul pe regretele exprimate mai sus, dar nu e neapărat musai.)

 Pe blog la femeea cu mănuşi de box, aflăm că leapşa a trecut prin dulci plaiuri clujene, s-a rafinat şi s-a ardelenit, şi zice aşa: ce muzici îţi dau stări Gillette. Minuţioşi, ardelenii întocmesc topuri. Nu degeaba au stat atâţia ani sub mândra ciubotă austro-ungară, au avut ce învăţa! (şi asta nu e o ironie, jur.) Îmi pare rău, folosesc Margaret Astor… dar, dacă reformulăm şi întrebăm: ce muzici îmi dau stări Margaret Astor (adică îmi vine să mă sinucid auzindu-le, cu top cu tot), ei iată:

1. “Copilul de Aur, feat. Laura Vass – Suntem două briliante”. Toţi aţi avut, aveţi şi veţi avea vecini manelişti. Mai grav e că maneliştii încearcă din răsputeri să îşi popularizeze preferinţele prin număr sporit de decibeli. Iar manelele lăbăroase – adică cele lente şi cu mult aoleu… mă fac nu doar să am stări gillettice, ci să fisurez pereţii cu capul. (Preferabil, pereţii de unde răsună minunea, să aibă şi oamenii ăia o pagubă, ce pana lor!)

2. “O-Zone – Dragostea din tei”. Încep prin a menţiona că nu am nimic cu basarabenii, că iubesc moldovenii, mi se par autentici, instinctuali şi pătimaşi. Daaaar… când accentul de Chişinău meets lipsa de logică, which has already met un ritmuleţ penibiluţ şi stupid, de grădiniţă de handicapaţi… şi când toate acestea ajung pe scena Operei din Krakow, îţi faci cruce ca babele păguboase şi zici: tulai, Doamne, o niebunit lumea!

3. DJ Bobo – “Chi-hua-hua”. DJ Bobo, pentru cei care nu aţi remarcat, e un politician ratat. Clipurile lui abundă de lume, de “popor”, versurile abundă de “evribadi”. Iar Chi-hua-hua” ar putea îndeplini cu succes rolul de imn al primei Republici Oficiale de Lobotomizaţi. Desigur, cu DJ Bobo preşedinte.

4. Mariah Carey, pentru întreaga activitate. Când spui Mariah Carey, spui piţigăieli enervante cu texte despre iubitul perfect şi lugu-lugu de vis. Când vizualizezi Mariah Carey, vizualizezi o mie de videoclipuri în aceeaşi cheie, buric gol, bucle şi aceeaşi mişcare din şolduri, combinată cu acelaşi surâs ce-şăgalnică-mi-s-io-mă-băieţi, şi acelaşi mascul numai muşchi şi jvânc, îmbrăţişând-o tandru dindărăt. Băi fomee, ok, pe asta am înţeles-o!! Da’ ce rost are să repeţi aceeaşi tâmpenie, pe întinderea a nu ştiu câte albume? Dacă nu ai nimic nou de zis, zi “rămâne cum am stabilit” şi taci dracu’!

5. Bryan Adams – Everything I do (şi încă câteva, similare). Sirop concentrat. Intoxicant de dulce. Diabetic. Dacă te-ai apropia în viaţa reală de un cineva, (om viu, capabil de discernământ), cu atâta zahariseală, ăla ar rupe-o mintenaş la fugă. Pentru că excesul ăsta toxic de zaharuri l-ar face să te bănuiască de cine ştie ce intenţii ascunse.

 Buun! leapşa (în ambele ei variante) se duce la Gramo în noua lor casă, la Innuennda, de asemenea în noua ei casă, la Anaayana (doar aşa, să nu le mai reproşeze “altor fete” faptul că îşi ignoră tovarăşele) şi la cei doi fraţi de-ai mei din familia canidelor: lupucusenile şi ogarafgan.