Ai mâncat bătaie de Moş Nicolae?

Când eram noi mici, Moş Nicolae era un precursor ceva mai simpatic al lui Moş Crăciun. Asta pentru că Moş Nicolae nu avea pretenţii de colinde, rugăciuni şi alte adunături random de vorbe. Logic, că nu, doar era Săgetător, 5 decembrie e încă zodia noastră, iar Săgetătorul urăşte cu bulbuci vorba lungă şi neproductivă.
În al doilea rând, Moş Nicolae avea un obicei frumos, să ne aducă dulciuri, adică ceea ce ne plăcea în viaţă. Moş Crăciun ne aducea haine, care pe atunci nu ni se păreau cadouri, ci necesităţi din acelea plicticoase. Dacă era după noi, copiii, am fi putut umbla şi goi pe stradă, doar să nu fie frig. Hainele şi încălţămintea erau un mod detestabil de a rezolva rapid şi cu zero bucurii Crăciunul.
De asemenea, ne-am prins relativ repede că nici unul dintre moşii ăştia nu există, mai degrabă datorită fratelui meu, care avea obiceiul ăsta absolut securist şi terorist de a inspecta nonstop dulapuri şi sertare şi de a spoilări cu două săptămâni înainte ce o să primim.

Rewind: eu la patru ani. Uram un singur obicei al lui Moş Nicolae: creanga de copac trasă în staniol. Dintr-un motiv care acum îmi scapă, le primeam an de an. Urâte cu spume. Necomestibile. Unica lor utilizare era bătaia.

Eram triggered înainte ca triggeringul să fie o modă.

Păi pxla mea, eu eram un copil introvertit cum sunt şi acum, ce să baţi la mine că nu făceam nimic. Ba făceam. Nu admiteam să fiu admonestată pe nedrept şi dădeam nişte replici de te durea mintea. Ba chiar făceam contabilitatea tuturor cuvintelor nedrepte şi a loviturilor care mi s-au administrat. Planul era să mă fac mare, să mă mut de acasă şi să le scot pe nas alor mei fiecare nedreptate. De fapt stai, asta am şi făcut. Christina Ricci din familia Addams era o dulce păpuşă Barbie pe lângă mine, dacă mă băteai pe nedrept. Şi pe bune, semănam fizic cu ea. Mai grav, când am văzut familia Addams, m-am întrebat când Dumnezeu m-au răpit ăştia de la mama şi m-au distribuit în film.

Bun. Dar la patru ani, am avut o pasă de sociabilitate şi o încercare de negociere. I-am luat pe ai mei:
-Trebuie neapărat să-mi aducă moş Nicolae băţ an de an?
-Trebuie.
-De ce?
În loc să îmi dea răspunsul real şi anume, fata noastră, avem în sânge kitschul anilor 80, deci tot ce sclipeşte frumos şi are staniol e feșăn, a dat dracu’ să zică.
-Pentru că nu eşti cuminte.
-Bun, am zis eu. Anul ăsta o să fiu cuminte. Sper să nu văd băţul anul viitor.
Şi între patru şi cinci ani, am fost un înger. Tot ce mi-au spus, am făcut. Indiferent ce prostii emanau, tăceam şi nu reacţionam. A fost un an greu şi crunt, dar a meritat.
5 decembrie. Mi-am şters frumos ghetuţa, am lustruit-o lună şi am pus-o în fereastră. Aşteptam premiul cuvenit pentru comportamentul de înger. Absenţa băţului.
Dar ghinion, tot sclipiciul şi kitschul şi mileul de pe televizor erau norma.
“Vaaai, a venit moşul. Să vedem ce v-a adus!”
M-am apropiat de ghetuţă. Şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nici nu m-a interesat ce e înăuntru. Am văzut că băţul se iţea victorios şi dominant.
“Ce caută ăsta aici? La cât de cuminte am fost?”
“Păăăi”, a dat-o bunică-mea la sucit, “poate nu ai fost îndeajuns de cuminte!”
“Pe bune?”
Am ieşit din cameră.
“Dar nu te interesează ce ţi-a mai adus moşul?”
“Dă-i-le lui frati-miu. Eu NU meritam băţul ăsta.”
“De ce trebuie mereu să exagerezi?”, a început bunică-mea, care era şi ea drama queen ca mine.
“Exa… ce? Eu nu meritam băţul ăsta! Am fost cuminte! Să-şi ia moşul cadourile şi să nu-mi aducă nimic niciodată!”

Şi aşa am ajuns eu criminal în serie.

*

Glumesc. Realitatea e că da, anul ăla, fratele meu a crăpat în el porţie dublă de dulciuri, pentru că eu voiam foarte tare să subliniez ideea că nu meritam băţul şi atunci nu m-am atins de nimic din pachet. Partea pozitivă e că anul viitor, lupta de clasă a dat rezultate. N-am primit băţ. Dar nici el.
Moment în care m-am întrebat dacă e cazul să mai fac o grevă, că unul dintre noi chiar a luptat pentru demnitate şi virtute, iar celălalt doar a profitat de efortul sindical. Dar anul ăla aveam în pachet nişte ciocolate nemţeşti delicioase, şi am decis că nu merită.
Şi aşa am ajuns activist al drepturilor omului.

*

“Şi totuşi, fratele tău avea un mod foarte simplu de a rezolva băţul din pachet. Îl dădea la o parte şi atât. Tu?”
Eu nu suportam ideea că cineva din afară – Moş Nicolae, adică – îmi transmite cu un băţ că mă consideră insuficient de cuminte. Poate n-o explicam atât de coerent pe atunci, dar băţul ăla mă jignea cumplit. Era ca o urare de morţi de mamă de ziua ta. Îmi ucidea petrecerea.
Pe scurt, nu trebuie să vină meritocraţia, feminismul, libertarianismul şi altele asemenea să îţi spună că ai drepturi. Unii ne naştem direct răsculaţi. 😀