Better Call Saul mi-a plăcut mai mult decât Breaking Bad

După ce că agit zi de zi sugeraniștii cu glume despre guru, Semiom, Șoșo Spaima Frigiderelor și așa mai departe, e o singură categorie de public pe care încă nu mi-am pus-o în cap: fanii de thrillere. Admit, ăștia sunt categoria mea preferată de cititori, pentru că au opinii inteligente, bine scrise, o paletă de lecturi vizibilă, dar nu ostentativă și îmi crește inima când le citesc comentariile. De ce vreau să-i agit? Pentru că uneori îmi plac discuțiile în contradictoriu.

Dacă n-ai văzut Breaking Bad și Better Call Saul, trăiești greșit. Stop lectură aici, Netflix sau Pirate Bay dacă ești zgârcă, profită de finalul sărbătorilor să savurezi perfecțiune, și da, o să-mi mulțumești ulterior. Ambele seriale sunt perfecțiune pură pentru un iubitor de thriller. Creatorul lor, Vince Gilligan, și-a făcut ucenicia cu câteva dintre cele mai bune episoade din Dosarele X, înainte să ajungă omul de la volan și să creeze această poveste absolut fascinantă, cizelată perfect ca o bijuterie, cu personaje originale, suspans irezistibil și inteligență tăioasă ca lama.

Și da, Breaking Bad și Better Call Saul spun povestea aceleiași lumi aparent mici, dar în realitate enigmatice și periculoase, din Albuquerque, New Mexico, oraș de graniță, unde drogurile circulă în moduri surprinzătoare și te trezești atras în capcana lor chiar dacă tu ești cea mai (aparent) benignă și inofensivă figură din ”lumea bună”.

Dacă ai văzut cele două seriale, ignoră cele două paragrafe de prezentare – da, știu, nu ți-am spus nimic nou – și hai să trecem direct la subiect.

Eu prefer Better Call Saul. Și iată de ce.

A) Un personaj în care mă regăsesc.

Walter White e un asshole. Chiar de la începuturi, când predă chimie și are căsătoria aia îngrozitor de toxică cu o femeie care transmite prin toți porii că i se consideră mult superioară, sunt semne mici care îi trădează caracterul. Modul în care îl bagă în rahat pe omul de serviciu de la școală, singurul care îi arăta empatie, e un clue scenaristic legat de crimele pe care le va comite liber după ce prinde tupeu.

Da, pot aprecia perfecțiunea construcției narative și a evoluției personajului, și să îl detest din rărunchi. Așa sunt eu, complexă emoțional. 😀

Jimmy McGill, care devine pas cu pas Saul Goodman, e o minunăție de personaj. Pe de o parte, are un suflet de aur și e numai bunătate și umanitate, pe de alta, e atras de ticăloșie și de crimă ca fierul de magnet. Modul în care poate fi în același timp o inimă de aur și o c*rvă de om e ceea ce mă orientează spre Better Call Saul.

E Jimmy un personaj mai bine scris decât Walter? Nu. Se urmăresc fire narative diferite, și Vince Gilligan vrea să spună altceva cu fiecare personaj în parte. E Jimmy eroul de care îți pasă ca spectator? DA.

B) O poveste de iubire mai captivantă.

Relația dintre Walter și Skyler e printre cele mai infecte uniuni văzute vreodată pe micul ecran. Și nu critic serialul: povestea are nevoie de un bărbat și o femeie absolut oribili unul pentru celălalt. Nonetheless, nu îi suport împreună. Minciunile lui cusute cu ață albă, sarcasmele ei enervante – și au și ales o actriță îngrozitor de antipatică, Anna Gunn, perfectă în rol, dar vitriol pur pentru ochii omului – creează o tensiune validă artistic, dar enervantă cu draci personal.

Jimmy și Kim, prietena lui avocat care îi e ca o soră și confidentă, și treptat îi devine asociată, apoi iubită, apoi soție, apoi dușman, apoi regret, e genul de poveste de dragoste care în care mă investesc. Nu mi-e clar de la ce s-au luat Walter și Skyler, de au ajuns acel cuplu absolut oribil, și admit că nici nu mă interesează, dar mi se sfâșie inima când Jimmy și Kim ajung la concluzia că nu sunt buni unul pentru celălalt.

C) Rudele nașpa

Mi se pare că e o paralelă între Hank, cumnatul lui Walter, polițistul care își petrece cinci sezoane la băute cu traficantul de droguri pe care îl caută disperat, și adevărul e acolo sub nasul lui, dar Hank e prea arogant să-l vadă, și Chuck McGill, fratele mai mare și absolut detestabil al lui Jimmy.

Problema e că Breaking Bad încearcă să ne investească în relația dintre Walter și Hank, și în Hank ca personaj, chit că Hank e oribil: vulgar, scârbos, arogant, orbit de autosuficiență, violent fără motiv, și mai e și căsătorit cu vaca aia mitomană care ar merita împușcată din mers. Da, Breaking Bad îți livrează personaje atât de vomitive, încât lumea drogurilor pare benignă prin comparație. Din nou, valid artistic, enervant pe plan personal.

Better Call Saul nu încearcă să ni-l vândă nicio secundă pe Chuck ca pe un erou care ar trebui să ne placă. Isteric, melodramatic, ipohondru, arogant și mincinos. Îi sabotează din start cariera fratelui său, și îi justifică o parte dintre alegeri. Știu, e mai simplist decât Breaking Bad, unde Walter are mereu opțiuni, și alege răul pentru că în realitate îi place. Dar strict personal, uneori sunt fana simplității.

D) Antagoniști mai interesanți

În Breaking Bad, singurul antagonist care primește timp și o personalitate captivantă e Gus Fring. În rest, sunt fie nebuni și insuportabili (Tuco și Hector Salamanca), fie retardați și insuportabili (gașca lui Jesse, gemenii Salamanca, Todd și unchiu-su), fie insuportabili fără motiv, doar au fețele alea care cer palme (Victor, omul lui Gus). Și cei care promit, cum sunt Krazy-8 sau Jane, prietena drogată a lui Jesse, mor mult prea repede.

În Better Call Saul, avem antagoniști absolut încântători și nespus de interesanți, ca Nacho Varga și Lalo Salamanca. Jucat de un star carismatic de telenovele mexicane, Tony Dalton, Lalo Salamanca are cel mai cuceritor zâmbet latino de la Ricky Martin încoace. E adorabil, grațios, manierat, sensibil, ajută babele să treacă granița – până când ceva îi afectează interesele de mafiot și atunci devine cringe și crazy pur. Nacho e un băiat bun și frumos, dar care își pierde complet controlul asupra propriei vieți prin alegeri neinspirate, și prin personajul lui, Gilligan reușește o performanță similară cu a lui Jimmy / Saul: să te facă să vezi concomitent tot binele și tot răul dintr-un om.

E) Stilul cinematografic.

Asta deja e fiță, știu. În Breaking Bad, Gilligan e interesat mai mult să spună povestea, iar stilul e în limitele necesarului și suficientului. În Better Call Saul, avem opțiuni estetice clare: modul în care ne e filmat Gene, personajul din prezent al lui Jimmy, în alb-negru și cu mult prim plan, vs. modul în care e cadrat trecutul, ca o frescă; alegerile muzicale, camera work care îmbină umorul situațional și arta. Din nou: irelevant pentru poveste, dar un răsfăț pentru spectator.

Nu voi nega niciodată calitatea excepțională a lui Breaking Bad. E unul dintre cele mai bune seriale din toate timpurile. Dar dacă aș alege pe care să-l revăd, jetonul meu e pe Better Call Saul.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.