Bocet de jale

Dragă Bucureștiule.

Coexistăm împreună de 15 ani, mai mult sau mai puțin confortabil, cam ca amorul anal, în sensul că e nevoie de o tonă de lubrifiere artificială să nu mă doară.

Știi și tu cât e de greu. Sigur, nu imposibil. Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

*

În primul rând, ești jegos. Îngrozitor de jegos. Locuitorii tăi aruncă pe jos orice, de la mucuri de țigară, la speranțe zdrobite. Plimbă câini și nu le adună urmele de trecere. Dacă-i gâtuie o emoție și se vădește a fi o flegmă, ea nu va ateriza nicidecum într-o batistă, ci va decora trotuarul în nuanțe irizante de gălbui și verzui. Am văzut oameni făcând pipi pe ziduri ziua în amiaza mare, la stradă. Ce-i drept, oameni defecându-se în palmă și aruncând în clădirea ANAF-ului n-am văzut, dar cu siguranță nu am fost eu suficient de atentă.

Sistemul tău de salubritate la bloc, ăla cu ghena din capătul holului, face ca nouă blocuri din zece să fie un focar de infecție cu gândaci de toate tipurile. Așa cum cetățeanul obișnuit nu se descurca în Vestul Sălbatic fără un pistol sprinten, bucureșteanul obișnuit are mereu la căpătâi flaconul de Raid: antițânțari, antigândaci, antiorice.

*

În al doilea rând, ești îngrozitor de gălăgios. Dacă nu obține ce vrea cu viteza luminii, lumea începe să țipe, cu maturitatea unor copii din grupa mijlocie. La semafor, dacă se face verde și omul din pole position uită doar o nanosecundă să demareze, îl claxonezi de-i sfâșii urechea interioară. Lui și întregii familii, până la maimuță.

*

În al treilea rând, ești insuportabil de nepoliticos, și nu poți fi tolerat decât dacă omul se dezbracă de educație, și se apucă să împartă morți de mamă, cu generozitate, celor care-l bruschează. Chiar zilele trecute, când mă grăbeam la metrou, mi-a țipat unul că de ce nu mă dau din drumul lui. Teoretic puteam. Practic, mă grăbeam, că era maşina-n staţie, și nu aveam chef să mă dau din drumul nimănui. “Dar de ce nu te dai tu din drumul meu, ţărănoiule cu băşini, ţi-a luat mă-ta certificat de baron pe Bucureşti?” l-am admonestat tandru. N-a apucat să răspundă, că am sărit în vagon şi paaa.

Trebuie constant să ţipi la cineva, să bruschezi pe cineva, să pui la punct pe cineva, doar pentru a-ţi menaja spaţiul personal.

*

În al patrulea rând, eşti vomitiv de libidinos. Habar n-am ce pluteşte atât de afrodisiac în sud, dar nicăieri în ţara asta nu-s bărbaţii atât de evidenţi în agaţament, atât de respingător de vulgari şi atât de dezgustători în modul în care se holbează ca vita la poarta nouă. Şi atât de tupeişti în a te opri pe stradă. Vorba vine a te opri, că eu expediez cu un drăgălaş “mă scuzaţi, mi-am uitat pizza acasă, nu vă pot ajuta” şi merg mai departe, pentru că am învăţat că orice urmă vagă de omenie cu un lihnit pus pe agăţat se termină cel puţin la o secţie de poliţie.

În al cincilea rând, eşti scump. Pe fiecare articol vestimentar pe care l-aş cumpăra într-un butic de acasă cu 50 de lei, plătesc 120 de lei aici, pentru că se adaugă chiria, lumina, facturile magazinului. Plătim mai multe chirii în tot ce mâncăm, îmbrăcăm, iubim, decât oricine dintr-un oraş mic. Dacă ies într-o seară la băute, n-o pot face fără 200 – 300 de lei dacă vreau o seară fancy, pe când într-un oraş mic, nu trec de prima sută nici dacă mă zbat din cale afară.

Da, ştiu, la scumpete şi aroganţă te-a lăsat Clujul pe locul 2. Irelevant pentru subiect.

*

În al şaselea rând, eşti exasperant de neserios. Nicăieri în ţara asta, cuvântul dat nu valorează atât de puţin. Nicăieri nu tragi de lume să-şi onoreze promisiunile, ca aici. Nicăieri nu se fabulează cu atâta convingere, şi nicăieri nu se experimentează fazele astea, că vorbim o treabă, şi a doua zi nu mai e valabilă nici cât negru sub unghie. Mă întreabă lumea de ce nu am proiecte artistice as in spectacole. Nu le am exact datorită acestei neseriozităţi care îmi face nervii franjuri, şi de la un punct încolo, obosesc să mă milogesc de lume. Probabil că e şi ăla un talent. Eu nu îl am.

*

Dar, cu toate astea, Bucureştiule, am ales să convieţuim 15 ani. De ce? Pentru că aveai un avantaj. Un avantaj care compensa toate celelalte neajunsuri şi mai lăsa loc de încă câteva, just in case.

Şi acest avantaj, Bucureştiule, e că nu aveai iarnă.

În noiembrie, lumea încă umbla în T shirt cu mâneci scurte, de Crăciun ne scoteam cizmele de cauciuc pentru a sfida noroiul, iar de la jumătatea lui ianuarie se făkea că ninge o săptămână. Da, automat se alerta Firea, se închideau şcolile, oamenii scoteau sicriele din fundul dulapului şi se puneau în ele cu mâinile încrucişate, dar realitatea situaţiei e că acea săptămână de iarnă era kakamakatralala pe lângă iernile feroce din Braşov, sau nordul Moldovei. Era aşa, ca iaurtul light. Te păcăleai cu gustul de iarnă.

Apoi, de Valentine’s Day, plimbam iar ursuleţi şi inimioare de pluş prin noroi, în fuste scurte cu vedere la borta anusului.

Anul ăsta, însă, Bucureştiule, ai dat cu bâta-n baltă. Care baltă? Ditamai gheţuşul. Ce e cu gerurile astea de îngheaţă aluna în coajă? Ce e cu cancerul ăsta crâncen, de Botoşani? Ce e gerul ăsta criogenizant, de intri direct în stâlp, că vezi stele verzi când te izbeşte prima pală de vânt venit direct din anusul Satanei?

E un efect special pentru sezonul 8 din Game of Thrones, Winter Is Here?

Serios, nu-s echipată să lupt cu Whitewalkeri şi cred că, oricum, Pulică şi eu am capitula primii. Ne-am face wights de bună voie, numai să ne moară receptaculele de frig şi să fim nişte sloiuri împăcate cu noi înşine.

Ce facem, Bucureştiule, dacă nici măcar iarna aia la mişto nu poţi să ne-o oferi?

Revino-ţi, naibii. Fii din nou capitala noastră balcanică, veselă, cu soare. Nici măcar Kusturica n-are haz la temperaturi sub minus zece grade. Şi încă e noiembrie, tehnic.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.