Clubul de Filme Vechi: Chariots of Fire

Bine aţi venit la clubul de filme vechi. Aici revizităm filme clasice, care ne-au marcat copilăria şi adolescenţa, şi le apreciem prin prisma omului matur (lol) care suntem astăzi.

Disclaimer: Când fac recenzii de filme noi, am grijă să nu dau spoilere. Dar când filmul are peste 40 de ani vechime, şi găseşti un rezumat al scenariului pe Wikipedia, chiar nu am această preocupare. Care vii în secţiunea de comentarii să ţipi „spoiler”, recomand să vizitezi întâi Paypalul, să izbești acolo cu o donație care să merite deranjul, și apoi îmi povestești la ce film vrei recenzie fără spoiler. Când văd și bani, nu doar pretenții, devin irezistibil de cooperantă. Mulțumesc anticipat.

Azi, vom revizita un film britanic din 1981, foarte necesar pentru momentele profund demoralizatoare pe care le trăim: Chariots of Fire. Tradus în românește „carele de foc”, după expresia din Biblie, chit că termenul „chariot” poate fi interpretat ceva mai liber, „purtător”. O metaforă luminoasă care parcurge filmul, dezvoltându-se atât în sublimul ei sacru, cât și în cel profan.

Dar întâi trailerul, ca de obicei.

Trailerul nu e cel mai reușit, dar recunoști din el sublima coloană sonoră care i-a adus un Oscar autorului ei Vangelis.

Scenariul (care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu, așa cum și Vangelis cel de mai sus a săltat statueta pentru muzică), este inspirat de o poveste reală. În 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa britanică de atletism a avut un șir nesperat de medalii de aur, deși în acel moment, atleții americani erau vestiți în întreaga lume pentru performanțele lor și farmecul lor de vedete. Din această echipă se desprind două personalități interesante: Harold Abrahams și Eric Liddell.

Materialul dramatic este structurat în două povești paralele, cu o singură legătură: alergarea. Două personaje crescute în medii diferite, cu preocupări diferite, cu lumi diferite, dar care au un talent special de a alerga, și care simt că trăiesc cu adevărat în momentul în care fug mâncând pământul.

Harold Abrahams este evreu într-o Anglie foarte posh și manierată, care își manifestă antisemitismul într-un mod extrem de elegant și subtil, dar necruțător. Harold, jucat cu pasiune, nespusă furie și continuu freamăt interior de Ben Cross, are o singură dorință: să fie acceptat cu adevărat și prețuit de cei din jur. De aceea depășește toate recordurile de alergare ale Universității Cambridge, de aceea vrea să participe la Olimpiadă, de aceea cucerește susținerea și colaborarea unui excelent antrenor arab: Sam Mussabini (Ian Holm, într-o interpretare reconfortant de lipsită de clișee etnice). Da, la Olimpiada din 1924, un sportiv britanic evreu antrenat de un arab a obținut o medalie de aur. Ar părea un ideal woke, dacă nu ar fi pura realitate.

Așadar, Harold e unul dintre purtătorii noștri de foc. Miza lui e cât se poate de telurică, de imediată și de concretă: el, un evreu, vrea să fie tratat ca orice coleg obișnuit de la Cambridge.

Chit că exact ambiția lui ieșită din comun, hipersensibilitatea și, desigur, orgoliul imens îl făceau să iasă din comun, mai mult decât etnia.

Cealaltă poveste se întâmplă în peisajul superb de munte al Scoției. Eric Liddell (Ian Charleson) e fiul unei familii care respiră religie prin toți porii și tocmai se pregătesc să plece în calitate de misionari creștini în China. Copilul are aptitudini atletice ieșite din comun, ceea ce stârnește dezaprobarea familiei: alergarea nu poate fi mai presus de Dumnezeu. Până când un vecin binevoitor le servește soluția dilemei: alergarea e un mod de a-l slăvi pe Dumnezeu. Punct ochit, punct lovit. Dar și așa, familia nu încetează să-l cicălească pe bietul nostru sportiv care, pe lângă antrenamente, trebuie să ducă perpetuă muncă de convingere că e un bun creștin, că e perpetuu cu Dumnezeu în suflet și că, după ce se duce la Olimpiadă, se lasă definitiv de ambiții lumești și pleacă în China, să se jertfească pe altarul altruismului și smereniei.

Așadar, Eric e al doilea purtător de foc. Iar focul său e sacru: credința față de Dumnezeu. E o diferență între alergarea lui Harold: metodică, studiată, intens exersată cu antrenorul său, cel care îi transmite treptat relaxarea și libertatea interioară necesare pentru o victorie, și alergarea lui Eric, plină de pasiune, din rărunchii ființei, ca purtat de o forță mai înaltă decât el.

După ce îi urmărim pe amândoi, cu crizele de personalitate și furiile lui Harold și răbdarea infinită față de familie a lui Eric, ajungem în sfârșit la Paris. Unde cei doi se întâlnesc. Și-și urează reciproc „fie ca cel mai bun să câștige”.

Numai că apare o problemă. Competiția preliminară e într-o duminică, iar Eric nu poate alerga duminica, pentru că e Ziua Domnului. Comitetul Olimpic Britanic, în frunte cu prințul moștenitor al coroanei, îl ia la tocat pe temă, dar Eric rămâne neclintit. Și atunci, singura soluție e să alerge în competiția de 400 de metri, în locul coechipierului său Lindsay, care câștigase deja argintul la 400 de metri cu obstacole și îi cedează generos șansa unei medalii.

Știrea că un atlet refuză să alerge duminica, din credință, apare pe primele pagini ale ziarelor, și, deși e luat în derâdere inclusiv de antrenorul americanilor, Eric primește un bilet de încurajare cu un citat din Biblie: „for those who honor me I will honor”, din partea unuia dintre americani, și asta îi dă putere să alerge ca niciodată și să obțină medalia de aur.

Între timp, Harold își ia rușinică, bătut măr de americani la proba de 200 de metri. În plus, Comitetul nu-i permite antrenorului Mussabini să-l susțină de pe teren. După un moment de încurajare duios și patern de la Mussabini, pe care se duce să-l caute într-o cămăruță modestă, închiriată din banii personali, Harold simte în sfârșit iubirea și înțelegerea de care avea nevoie și are un moment personal de glorie: medalia de aur la 100 de metri.

Ambi sportivi au un moment de eliberare personală din ghearele frământărilor și un climax al fericirii. În cazul lui Harold, se împarte în doi. Îl vedem pe bătrânul Mussabini urmărind de la distanță steagul Marii Britanii ridicându-se și semnalizând victoria protejatului său, cu o fericire înduioșătoare, care ne confirmă că avem de a face cu încă un chariot of fire.

Și într-adevăr, după acest moment de glorie, Eric pleacă în China, unde moare de tânăr, în timpul ocupației japoneze din perioada celui de-al doilea război mondial, iar Harold și-a rupt piciorul în 1925, ceea ce i-a curmat definitiv șansele la performanțe atletice, dar a continuat să facă jurnalism sportiv și să comenteze evenimente sportive. În viața ambilor, punctul culminant a fost Olimpiada din 1924.

Titlul filmului anunță tema religioasă care îmbracă povestea în diverse moduri, direct și indirect, fie că e religie ca forță mobilizatoare și eliberatoare (alergarea lui Eric), fie că e religie ca impusă ca preocupare importantă, în dauna altor pasiuni lumești (familia lui Eric, periodic extrem de iritantă, sau cel puțin așa am perceput-o eu), fie ca puterea care dă încredere (metamorfoza interioară a lui Harold, de la ipostaza de marginalizat la cea de alergător liber.

Mesajul sublim, că poți purta focul în tine, indiferent cu ce lemne îl alimentezi, imaginea cinematografică de o frumusețe răpitoare, atât de chintesențial britanică și performanțele actoricești emoționante i-au adus lui Chariots of Fire și Oscar pentru cel mai bun film.

Și în încheiere, să reascultăm muzica lui Vangelis.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.