Clubul de filme vechi: Ratatouille

Photo by Moviestore/Shutterstock (1622528a) Ratatouille Film and Television

Această rubrică este dedicată filmelor care ne-au sedus la vremea lor. Le revedem cu mintea și sensibilitatea de azi, și comparăm experiența de acum, cu cea de atunci.

Ratatouille (2007) este cotat drept unul dintre cele mai bune filme de animație produs de Pixar, poate cel mai original și mai creativ reprezentant al genului din anii 90 și până în 2006, când au fost achiziționați de Disney. Lansat la scurt timp după achiziție, Ratatouille este o reflecție a valorilor care au pus Pixar pe hartă: geniul sălbatic, inovația fără concesii, atenția minuțioasă la detalii și narațiunea mereu captivantă, care să țină spectatorul cu sufletul la gură. La asta se adaugă un talent aparte de a crea personaje memorabile, extrem de bine definite și intens iubibile, respectiv de a reconstitui atmosfera romantică și hedonistă a unui Paris boem și plin de șarm.

Povestea micului șobolan de la țară pasionat de bucătărie fină și de imaginea marelui bucătar Auguste Gusteau este o reinterpretare absolut fermecătoare și născătoare de nenumărate situații neașteptate a unei teme primordiale din cinema: underdog-ul, personajul născut în sărăcie, foame, lipsă de șanse care, datorită energiei sale nestăvilite, viziunii despre viață și disponibilității de a lupta pentru un ideal, ajunge la locul binemeritat.

Este o poveste despre autenticitate, excelență și noblețe autentică vs. snobism. Gătitul, abilitatea de a crea poezie a simțurilor, este un simbol pentru capacitatea de a genera și de dărui experiențe senzoriale extraordinare; bucătarul e, din acest punct de vedere, un artist și un inițiator.

Oricine poate găti. Acesta este titlul cărții lui Auguste Gusteau. La începutul poveștii, îl avem pe antagonistul aparent, criticul culinar Anton Ego (interpretat remarcabil cu vocea marelui actor clasic Peter O’ Toole). Ego este insultat de sloganul “Oricine poate găti”. Îl ia ad litteram, respectiv o reducere a actului artistic de înaltă ţinută la mediocritate. Iar acest slogan îl nemulţumeşte atât de tare, încât îi dă lui Gusteau recenzia negativă care îl face să piardă o stea Michelin şi să moară pe neaşteptate din cauza loviturii.

Remy e un şobolan neobişnuit. Are simţuri ieşite din comun, care îl fac să identifice ingrediente şi, implicit, să devină controlorul de otrăvuri al coloniei de şobolani. Are un respect uriaş pentru creativitatea şi capacitatea de producător a oamenilor, pentru gusturile şi aromele pe care aceştia le pot făuri, şi, important, pentru PROPRIA PERSOANĂ. Nu vrea să mănânce gunoi toată viaţa: vrea să lucreze cu cele mai fine ingrediente. Învaţă să citească, pentru a înţelege cartea lui Gusteau; adoptă o poziţie verticală, spre deosebire de familia sa patrupedă, şi vizionează seară de seară lecţiile lui Gusteau, în casa bătrânei care, de cum începe emisiunea culinară, adoarme instant.

Această împletire a naraţiunii aparent uşoare şi atractive, de desen animat, cu teme profunde general – umane, dă măreţia acestui film şi extraordinara lui calitate.

Evident că micul şobolan cu calităţi şi conştiinţă umană nu este recunoscut ca atare de nimeni. Nici de bătrâna căreia îi fură cartea lui Gusteau, nici de familia extinsă de şobolani, nici de celelalte persoane întâlnite pe drum. Are nevoie de un sidekick într-o situaţie la fel de disperată. Iar acest sidekick este celălalt underdog al poveştii, Alfredo Linguini.

Alfredo este exact opusul lui Remy. Chinuit de o neîncredere viscerală în forţele proprii, stângaci, timid şi introvertit, e un prilej interminabil de slapstick comedy şi gaguri fizice. De asemenea, e prima persoană care înţelege talentul lui Remy şi îi oferă un cămin şi prietenie.

Lucrând împreună ca un tot unitar, Remy şi Alfredo generează renaşterea spiritului generos şi inspirat al răposatului Gusteau. Alfredo pune la dispoziţie corpul fizic, material – în fond, el se dovedeşte spre final a fi fiul lui Gusteau – iar Remy, mintea sclipitoare, vie, mereu pregătită de soluţii noi – în fond, el e vizitat frecvent de spiritul lui Gusteau, cu care poartă lungi conversaţii, iar metaforă mai explicită nu se poate.

Acum, desigur, eu simplific până la nivel de schemă povestea, și e cel mai nedrept lucru pe care îl poți face cu un film ca Ratatouille. Pentru că frumusețea artistică a lui Ratatouille stă în detalii. Detalii grăitoare, detalii emoționante, detalii hazlii. Detalii realiste, cum ar fi asprimea fără urmă de menajamente a maeștrilor bucătari față de ucenic.

Dialogul e de o inteligență, un umor, spirit și cochetărie impecabile, întrepătrunse cu acea neașteptată profunzime care te suprinde, în cele mai neașteptate momente. Cum ar fi micul duel verbal între Alfredo, dovedit între timp a fi fiul nelegitim al lui Gusteau și adevăratul moștenitor al restaurantului, și criticul Anton Ego, cel mai fioros dușman al restaurantului și spiritului Gusteau.

“Sunteţi cam slab pentru un om căruia îi place mâncarea”, surprinde Alfredo pe toată lumea cu o observaţie profundă, cum fac adeseori oamenii etichetaţi drept tâmpiţei inofensivi.
“Mie nu îmi place mâncarea, eu iubesc mâncarea!” ripostează Ego. “Şi dacă n-o iubesc, n-o înghit”.

Subit, orizontul de motivaţii al personajului se schimbă la 180 de grade, şi înţelegem că extremul său sarcasm e semn al aceleiaşi aspiraţii spre absolut care l-a făcut pe micul şobolan de la ţară să înveţe şi să experimenteze liber cu tainele fine dining-ului.

Când, în sfârşit, Ego vine îl să testeze pe noul bucătar extraordinar de la restaurantul lui Gusteau, ceea ce comandă, înainte de toate, este “perspectivă”. Şi exact perspectivă urmează să primească.

Din bucătăria manipulată impecabil de şobolanii lui Remy – unul dintre gagurile irezistibile ale comediei – (pentru că exact în marea seară, toată echipa de bucătari umani îşi predase şorţul şi-şi dăduse demisia) – vine o porţie apetisantă de ratatouille. Tocana tradiţional rustică a francezilor. O aluzie la originea umilă a lui Remy. Dar totodată un simbol al trezirii simţurilor, al reconectării la fibra umanităţii profunde, pentru Ego. Scena în care acesta gustă din porţia de ratatouiile aranjat impecabil în farfurie este un moment iconic al istoriei filmului, indiferent câtă caterincă şi parodii s-au făcut pe subiect. (La ce e bun internetul, dacă nu la caterincă şi parodii.)

Iar momentul în care Ego face cunoştinţă cu bucătarul care a răspuns nevoii sale de perfecţiune în arta culinară – şi descoperă că acesta e un şobolan gri – este revelator şi deschizător de mentalităţi. În acea secundă, Ego înţelege la nivel profund mesajul lui Gusteau.

Nu oricine poate găti, şi nu oricine este recomandat să o facă, dar adevăratul talent poate apărea de oriunde, şi trebuie respectat ca atare.

Dincolo de frumuseţea executării, dincolo de umorul situaţiilor, dincolo de realismul documentării – autorii au făcut voluntariat în bucătării de lux, pentru a recrea o bucătărie profesionistă aşa cum este ea – Ratatouille rămâne o experienţă înălţătoare şi detoxifiantă emoţional.

Binele nu triumfă întotdeauna. Localul lui Gusteau este închis pentru infestaţia cu şobolani. Dar chiar atunci când binele nu triumfă, găseşte în sine resurse de mai bine. Rise like a phoenix, cum ar spune sora mea spirituală Conchita, care mă vizitează mintal să poarte dialoguri cu mine exact cum îl vizita Gusteau pe Remy. Lol.

***

Îţi plac textele Trollywood? Susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. neax says:

    Mersi, îmi scăpase

  2. Lorena Lupu says:

    cu plăcere.

  1. March 25, 2020

    […] văzut că v-a plăcut la nebunie faptul că am revizitat Ratatouille acum o săptămână. Puţine cronici de film (if any) au genul ăla de trafic. Şi atunci mi-am […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger