Corbu Verde. Şcoala de actorie de la capătul lumii (I)

Una dintre cele mai interesante provocări ale verii mele a fost această propunere de participare la fenomenul Corbu Verde. Şcoală de vară, cu workshopuri de actorie, performance, improvizaţie, dans şi boschetăreală diafană, în acest loc rupt de lume, unde parcurgi kilometri cu maşina până la primul veceu european şi alţi mulţi kilometri să-ţi cumperi pensetă, pentru că, proastă fiind, nu te-ai gândit că, în zece zile, ai toate şansele să faci monosprânceană dacă eşti genul păros.
Dar anticipez.
Să vă vorbesc puţin despre Corbu Verde, fenomenul în sine. E pornit de acum câţiva ani, dintr-o iniţiativă a mai multor studenţi ai facultăţii de actorie din Iaşi. Aceştia şi-au cooptat şi o parte din profesori şi, de la primele ediţii, care au fost un fel de înjghebare cu corturi pe plajă, de care organizatorii îşi amintesc cu nostalgie, acum e o organizare în toată regula, a Asociaţiei INART, în parteneriat cu Unbar. Organizare din ce în ce mai profi, cu site, superoferte, camping de corturi organizat, catering livrat de un restaurant, pentru ca oamenii veniţi să se iniţieze sau să aprofundeze tainele profesiei de actor să nu aibă altă grijă decât pe cele legate de taskurile încredinţate de profesori.

Anul ăsta, participările au fost admise atât profesioniştilor cu diplomă, cât şi liceenilor şi studenţilor la clase de profil şi, spre surprinderea mea, şi amatorilor pasionaţi. Dar cursurile sunt structurate în aşa fel, încât te implică exact de la nivelul la care eşti şi realitatea e că, în artă, un amator talentat e adeseori mai interesant decât un profesionist blazat.
Nu că ai găsi profesionişti blazaţi la Corbu Verde. Traiul timp de aproape două săptămâni într-o pustietate care aminteşte de Vama Veche de acum zece ani nu este uşor. Simţi uzura nopţilor dormite pe plajă, a berilor pe care le bei de dimineaţa până seara, în lupta cu canicula umedă, uzura scaunului înalt de bar, pentru că cortul tău devine de nelocuit de pe la şapte şi jumătate, când dă căldura, şi cârciuma devine office-ul tău, dar te reenergizează incredibil cursurile. Ţinute cu mare dragoste de profesie şi de oameni.
Aveam opţiunea cazării în căsuţă. Dar suntem la Corbu, unde căsuţele sunt la un kilometru de pustietate distanţă de locul faptei. Am optat pentru cort. Cort portocaliu, ţipător, cel mai ostentativ din tot campingul pentru că, vorba doinei, „diva is a female version of a hustla”.
Lăsând glumele deoparte, e incredibil de excitant, la zece ani după absolvire, să mă simt din nou studentă. Şi unul din domnii profesori, care e cititor al nostru, mi-a mărturisit că nu se aştepta din partea Lorenei Lupu la o atitudine conştiincioasă şi liniştită, cu teme mereu făcute, mai ales din cum expediez online toţi dătătorii de sugestii. „Diferenţa e că dumneavoastră sunteţi calificat să mi le daţi, iar eu sunt aici din voinţa mea proprie”, am explicat.
Cumva, tocmai pentru că şcoala de vară e liberă de despotismul programei pedagogice fixe, studiul e şi el liber de constrângeri şi de teroarea vreunei forme de senat universitar. Nici participarea nu e obligatorie. Nimeni nu te obligă să înveţi, nimeni nu îţi dă note. Poţi să tratezi tabăra ca pe un prilej de a face plajă şi beţii într-o gaşcă mişto şi atât. Dar din punctul meu de vedere, ar fi păcat.
Ce transformă şcoala de vară Corbu Verde într-o experienţă absolut magnetică şi reenergizantă? Tot din punctul meu de vedere: pe lângă frumuseţea virgină a zonei Corbu şi profesionalismul trainerilor, e vorba, în primul rând şi mai presus de toate, de sentimentalismul moldovenesc. De generozitatea simplă cu care îşi împart cuiele cu tine. Nu vă gândiţi la prostii. Mă refer la cuiele de fixat cortul la sol, bineînţeles. 🙂
Vă las acum, am de făcut o temă pentru un workshop. Mai povestim mâine.