Coreea de Nord și câinii

Beau o cafea cu Pulică pe genunchi. Pulică se joacă cu niște franjuri pe care-i are mâneca bluzei mele. E moale, afectuos și blând.

Dacă eram în Coreea de Nord, și el era cățel, la ora asta, potera era călare pe ușa mea, să mi-l confiște cu forța, să-l ducă la un restaurant, să-l taie și să facă ciorbă din el. Nu, nu glumesc. Acesta e nivelul de demență sadică al lui Kim Jong-Un.

Distractiv e cum, după moartea lui taică-su în 2011, lumea şi-a dat cu părerea că nimeni nu poate fi atât de dictator, că nu are cum să fie mai rău şi mai crâncen, şi că treburile sigur se vor relaxa.

Ei, bine, părerile astea inadvertente i-au dat lui Kim Jong-Un o provocare, din câte se pare.

Dictatorul nord-coreean a dat recent ordin ca toate familiile cu câini de companie să fie forțate să predea autorităților animalul, sau, dacă nu se supun, acesta să fie confiscat cu forța, pentru că a deține un câine e “simbol de decadență vestică”. Şi cum cadrele de partid au listă cu toţi posesorii – aşa cum, la noi, pe vremea lui Ceaşcă, aveau listă cu toţi deţinătorii de aparate video şi se duceau pe la ei să-i streseze periodic sau să le ridice aparatul cu totul – poliţia se duce exact la cine e cazul, şi dacă ascunzi animalul, eşti hărţuit până spui unde este.

E tragic, prieteni. E foarte, foarte tragic.

Mai ales că relaţia dintre stăpânul iubitor şi animalul lui de companie preferat e cu muuult mai profundă decât aceea dintre stăpân şi aparatul video. M-aş lipsi fără să ezit de acest laptop, de smartphone-ul care se încarcă în colţ, de orice altă minune a tehnicii; dar dacă vii să mi-l iei pe Pulică, mor cu tine de gât. Sau dacă nu neapărat cu tine, eu cu mâna mea îl asasinez pe Kim Jong-Un.

Treaba se complică, pentru că un câine e relativ greu de ascuns. Cu o pisică te descurci,  dacă nu e exagerat de mieunătoare, deşi dacă nu ai grijă, te trădează săculeţele de nisip cu excreţii. Dar un câine latră de se aude la trei etaje distanţă. Un câine trebuie plimbat în fiecare zi pentru exerciţiu. Un câine ţinut în înghesuială într-o casă şi neexersat pe afară e un câine chinuit. Şi câinii sunt fiinţe sensibile. Într-un an, am făcut Revelionul cu familia. Câinele mamei a tremurat şi a schelălăit ascuns în baie ore în şir din cauza petardelor şi artificiilor. Pulică s-a speriat la primul bum, la al doilea s-a prins că nu ne afectează cu nimic, la al treilea deja se lingea netulburat sub coadă. Hashtag badass.

Dar genul acela de traumă pe care îl reprezintă sacrificarea companionului tău iubit că aşa a zis boul de la putere e imposibil de descris în cuvinte. Poate că acum se urneşte totuşi o urmă de demnitate în vreun iubitor de animale, să facă gestul necesar. Să pună un capăt dinastiei Kim în Coreea de Nord şi cultului personalităţii.

Dacă mie mi l-ai confisca pe Pulică, mi-ai da o singură temă: cum să fac pilaf din tine. E genul de abuz pentru care te caut până la capătul pământului şi te omor cu mâna mea, să fiu sigură că nu ajunge altcineva la tine primul. E ca şi cum mi-ai confisca un membru de familie, un sprijin emoţional, un fragment de viaţă şi parte din bucuria mea de fiecare zi.

Dacă nici acum nu va exista o răzvrătire la nord-coreeni, oamenii ăia nu mai au scăpare. Au destinul pe care îl merită.