Coșmaruri

Uneori, descoperi online cum câte unul sau una dintre foștii tăi colegi, prieteni, colaboratori a pierdut busola. Delirează distructiv sau autodistructiv, aruncă acuzații oripilante, face gesturi care te lasă fără aer, și îți dai seama că lucrurile au luat-o pe o cale fără întoarcere.

Poate mai jenante sunt reacțiile binevoitorilor care se bagă-n seamă, inoportuni, lipsiți de tact și plini de prejudecăți cum numai proștii autentici pot să fie. Comentacii care le știu pe toate.

Poate că, acum mulți ani, aș fi avut aroganța sinistră să pretind că eu sunt mai presus, că așa ceva nu mă poate atinge și că nu am cum să ajung acolo. În fond, eu sunt un om puternic, știu să-mi intimidez adversarii, știu să obțin ce vreau și să sfărâm emoțional pe oricine se pune cu mine.

Sunt un om lucid, care-și măsoară just investițiile de timp și sentimente, și nu am cum să îmi pierd măsura.

Dar noaptea omul doarme. Și periodic, are coșmaruri.

Coșmaruri îngrozitor de reale, din care îți amintești abia dimineața, vag, cum fugeai de ceva extrem de amenințător și familiar, dar ai uitat ce. Coșmarul în care mureai în mijlocul drumului și lumea trecea nepăsătoare pe lângă tine. Coșmarul în care îți tot suna cineva la ușă și la interfon, iar tu nu voiai să-i deschizi. Coșmarul în care ți se topeau și îți cădeau toate oasele. Coșmaruri cu oameni care au murit. Coșmaruri în care ești înmormântat deși tu trăiești și nu poți să te miști. Şi alte coşmaruri, pe care nu le ţii minte, ştii doar că au fost oribile.

Și atunci îți dai seama ce norocos ești când te trezești dimineața și încă ai toate țiglele pe casă. Poate că toți foștii tăi cunoscuți care urlă a pustiu și se luptă public cu demoni pe care nu-i vede nimeni s-au rătăcit în labirintul unui astfel de coșmar și au se zbat să iasă la lumină.

Încercaţi cu compătimire, oameni buni. Mai puține verdicte, mai multă înțelegere. Iar dacă nu ai nimic omenesc de zis, nu rata fenomenala oportunitate de a tăcea înțelept şi filosofic.