CU SÁBATO PRIN TUNEL

Mărturisesc de la bun început că abia după ce am terminat cartea şi am început să o analizez în perspectiva de a scrie despre ea, am realizat că am citit o carte de geniu. Mai trebuie să mărturisesc de asemenea că întâlnirea mea cu „Tunelul” este totodată şi prima mea întâlnire cu Sábato, despre care nu prea ştiam multe când am început cartea, iar ceea ce ştiam era mai degrabă tot prin intermediul unei alte cărţi care merită mai multă atenţie din partea criticii şi de care sper să mă mai pot ocupa curând, anume „Semnul Lunii”
de Ilinca Bernea.

În orice caz, am rămas, în urma lecturii, cu convingerea că „Tunelul” e o carte care se poate citi în 3-4 ore, dar la care stai să te gândeşti mult mai mult timp- de aceea spuneam că e o carte de geniu. Scrisă într-un limbaj accesibil, cu o tramă fluentă, într-adevăr provocatoare, dar mult depăşită de sensurile ontologice ale personajelor; dacă e să vorbim de o dificultate în ceea ce priveşte cartea, dificultatea se constată mai degrabă la nivel hermeneutic. Criptările labirintice, ambiguităţile şi încifrările sunt transferate total de la construcţie către esenţă.

Cartea, publicată în 1948, cu titlul original „El Tunel”, urmăreşte povestea extravagantului pictor Juan Pablo Castel şi a iubitei lui pentru o vreme- misterioasa Maria Iribarne Hunter, pe care o va şi ucide. Marea reuşită a acestei creaţii latino-americane stă în faptul că autorul ei dispune de o inteligentă capacitate de dozare a esenţei febrile, temperată mereu printr-o aparentă luciditate a povestitorului- criminalul însuşi, care nu e bântuit nici de explozii de pasiune sau de remuşcări şi pe care himerele ororii în care a fost şi el implicat nu-l împiedică să-şi controleze frazarea şi relatarea într-un ritm temperat- „allegro ma non troppo”. Ceea ce nu înseamnă că naraţiunea e lipsită de Verb-din contră. Exploziile de defulare ale personajului principal apar în momentele cele mai nebănuite, iar faptul că astfel de cuvinte ardente vin din partea unui personaj care ţi se conturase deja ca unul rece şi impasibil creează o receptare mai vie şi mai empatică.

Capitolele sunt scurte şi scrise într-un ritm alert, calificativ prin care nu trebuie să înţelegem însă ceea ce înţelegem când vorbim despre thrillers sau despre romane poliţiste (menţionez cu ocazia asta că o parodie a acestui gen poliţist îşi găseşte un germene chiar în capitolul 25 al acestei cărţi, printr-un alt excelent mise -en-abyme); alertarea de care vorbeam este legată mai degrabă de o temperatură sufletească a personajului-confesor decât de o presiune a frazei în sine către finalitate. Evenimentele sunt structurate în 39 de capitole, ceea ce sugerează o oarecare incompletitudine sau, poate mai adecvat ar fi să spunem infinitudine din perspectiva finalului deschis şi e posibil ca numărul acesta să sugereze continuarea vieţii pictorului, în vârstă de 38 de ani, prin Carte. De altfel, ştim încă din primele pagini cine pe cine a ucis, evocarea fiinţei ucise are loc chiar de la început. Primele pagini ne poartă printr-un micro-tunel (sau macro? Aici intervine liberum arbitrum al cititorului, pe care Sabato aproape că îl impune prin încifrarea pluriperspectivistă) al minţii şi, implicit, al filosofiei lui Castel despre sine şi societate: urăşte mulţimile şi lumea în general („oameni identici care spuneau mereu aceleaşi lucruri”, „lumea-i oribilă”), breasla pictorilor („cineva poate detesta cu mai multă putere ceea ce cunoaşte în profunzime”). În acelaşi timp, dimensiunea sa caracteriologică solară apare atunci când îşi manifestă o credinţă, fie negativă sau pozitivă, într-o idee de destin: „niciodată nu există întâmplări”.

Artistul aproape că nu are prezenţă fizică şi nici dimensiuni temporale: nu ştim de unde vine, nici ce intenţionează, nu ştim nici măcar programul estetic căruia i s-ar subordona . Asta mai ales fiindcă dispreţuieşte criticii de artă, nu pentru că ar fi un artist ratat şi grandoman, ci pentru că nu crede în capacitatea lor de pătrundere a sensurilor picturilor dincolo de o terminologie eşuată ca expresie autentică. Acest om care piveşte cu duritate lumea, dar şi pe sine, printr-o sticlă rece şi impenetrabilă, îşi mărturiseşte în acelaşi timp timiditatea, „nepriceperea” în chestiuni erotice şi impulsul de a pleca atunci când se simte atras de o femeie. Cea care va reuşi să-i rupă aceste legături, finalizând prin a deveni ea însăşi lipsită de libertate, este singurul privitor care i-a înţeles cu adevărat pictura prin analiza emoţională pe care o face asupra operei respective- Maria Iribarne.

Dar pictura însăşi este un real personaj în cartea argentinianului, iar ea se interpune fatalmante în evoluţia relaţiilor celor doi. Intitulată, nu întâmplător, „Maternitate”, pânza expusă în 1946, înfăţişa „dincolo de o ferestruică, o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea”. Tabloul este un mise-en-abyme genial construit, care se relevă din punctul de vedere al acestei categorii pe măsură ce şi cei doi îşi întrepătrund existeţele din ce în ce mai adânc; de altfel, ea însăşi mărturiseşte mai târziu că rezonarea ei cu imaginea femeii de dincolo de ferestruică s-a produs ca urmare a identificării cu tristeţea ei indicibilă. Peisajul, ca metaforă a vieţii, le invadează amândurora „toate pânzele, întreaga viaţă”. Relaţia dintre pictor şi cea care a ştiut să privească începe, practic, în momentul în care el conştientizează deplina ei rezonanţă cu esenţa creaţiei lui şi deci, cu esenţa fiinţei sale. Relaţia începe de la sine, dar permanenta spaimă şi tendinţă autodistructivă a lui Castel îngreunează propria lui raportare la femeia pe care o iubeşte, mai ales după ce află că misterioasa creatură este soţia unui orb pasiv ca manifestare, dar foarte activ ca influenţă în roman- Allende apare foarte puţin prorpiu-zis în carte, pentru că rolul lui este de a apărea mult mai mult în minţile şi în obsesiile celor doi amanţi. Allende, care nu are nimic din ceea ce face un personaj să fie înspăimântător, înspăimântă totuşi cumplit de mult prin ceea ce simbolizează el în desfăşurarea relaţiei lor: el este „ochiul” lipsit de fizicitate, dar care totuşi îi bântuie mereu. Maria vorbeşte despre „seninătatea spiritului său”, iar Juan Pablo îl vede ca pe un „filosof stoic”, cu toate acestea, seninătatea lui se manifestă ca umbră în expresia erotică reciprocă a celor doi.

Angoasele pictorului sunt agresiv înmulţite când află de alte foste iubiri ale Mariei sau când se gândeşte la potenţiali amanţi ai femeii- călătoria la ferma „Los Ombues” a clanului Hunter, unde Pablo îi cunoaşte două rude groteşti prin vulgaritatea şi teluricul lor, este un episod emblematic nu numai pentru haosul mental care răvăşeşte raţiunea artistului, dar şi pentru mizantropia sa, în care te atrage fără să îţi dai seama. Este obsedat de ceea ce îi reproşează chiar iubitei sale, cu un aer de indignare aparentă, dar care mai degrabă relevă propria-i fobie: „Să înşeli un orb!” , afirmaţie căreia pictorul îi dă glas pentru că eul său cel mai profund conştientizează propria-i contribuţie, care îl scârbeşte, la înşelarea orbului care totuşi îi vede mai bine decât se pot vedea ei unul pe altul. El începe să perceapă dragostea corporală ca pe o ameninţare, amplificată şi de crizele spirituale prin care trece iubirea lor niciodată împlinită.

Momentul crimei e profetizat atât prin semne naturale, asupra cărora am să revin ceva mai încolo, cât şi printr-o altă subtilă tehnică de mise-en-abyme prezentă în aparent neutrul capitol în care Hunter discută despre cum ar scrie el o poveste poliţistă, moment de revelaţie pentru Pablo, un moment-metaforă pentru simbolismul gestului pe care Pablo avea să îl facă mai târziu. Hunter creează firul epic pentru o poveste poliţistă ideală, poveste care îşi pune amprenta asupra inconştientului pictorului: un bărăbat căruia îi sunt ucise mama, soţia şi copilul, realizează că „asasinul era chiar el”, crimele fiind comise în inconştienţă totală. Elementele meteorologice de care vorbeam apropie şi ele dezastrul iminent de desăvârşire: lumina devine „înspăimântătoare”, iar marea, norii, valurile, furtuna complică mereu drumul către formula solară către care cei doi tind zadarnic, prevestind permanent furtuni: „un cer tot mai întunecat, pregătit de furtună”.

Meditaţiile lui ample pe tema sinuciderii conchid către ideea că un astfel de act cucereşte „prin uşurinţa anulării”. Trimiterea la picturile lui El Greco şi la tabloul lui Tintoretto- „Salvarea sarazinului” sporeşte această mitologie a semi-obscurului. Destrămarea exterioară se produce în acelaşi ritm cu atât mai greu de suportat cu cât e mai lent, iar lui Castel nu îi rămâne decât să constate ruptura erotică şi ontologică instalată: „puntea ce se prăbuşise”.

Ruperea simbolică a tabloului este tot o metaforă a actului crimei, care practic s-a petrecut odată cu sfâşierea pânzei, putem spune cu efectele unei practici woodoo: vedea „cum cădea în bucăţi plaja aceea, femeia aceea îndepărtată şi neliniştită, aşteptarea aceea fără răspuns”. Din acel moment, uciderea în trup a Mariei nu mai are decât un rol secund, pentru că asasinatul a fost deja comis, ceea ce, dacă ţinem cont de identificarea ei cu femeia din tablou, trebuie să fi resimţit deja şi nevasta orbului. De altfel, când el o cheamă pentru ultima dată în vederea unei întâlniri, are loc un scurt dialog care consemnează conştientizarea amândurora asupra tragediei iminente: „Ce am mai putea câştiga?”, răspunsul lui Pablo fiind „Multe lucruri”.

„Voluptatea rară” resimţită înaintea crimei culminează cu o stare dezechilibrantă de indecizie şi de lipsă de perspectivă, pictorul scriindu-şi din închisoare amintirile ca act catharctic şi meditând asupra calificării cu care orbul,sfârşit prin sinucidere, l-a catalogat spus când el i-a mărturisit crima: „Neghiobule!”. Urmează pătrunderea într-un alt tunel, al beznei incertitudinilor şi remuşcărilor mestecate în singurătate, în care temporalitatea e atrofiată de simţul mortificării afectului: „timp de mări şi tunele”, „există un singur tunel, întunecos şi singuratic al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă”. Finalul penultimului capitol consemnează normalitatea continuităţii vieţii celorlalţi, care pentru el, cel condamnat la existenţa într-o „peşteră neagră” (care nu este nimic altceva decât el însuşi) nu mai este decât un fenomen absurd. El însuţi se vede pe sine ca „omul ridicol al tunelelor”.

Visele şi delirurile sale onirice, marcate mereu de prezenţe sumbre şi histrionice, sau transfomarea sa într-o pasăre fără ca alţii să realizeze metamorfozarea sa, precum şi visul în care merge pe acoperişul unei catedrale, sunt semnele unui univers interior întotdeauna traumatiza(n)t şi cicatrizat, însemnat cu fierul roşu întru damnare. Alte aluzii imagistice apar în capitolul 9, printr-un Verb cu o plasticitate care trimite la „Strigătul” lui Munch: „Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?”

Cu aceeaşi măiestrie a subtilităţii, este explorată tema multiplicităţii identităţii: permanentul conflict între euri duce la o labilitate şi fragilizare interioară care culminează cu uciderea singurei fiinţe care l-ar fi putut elibera, dar eliberarea nu s-a putut produce pentru că, pe de o parte, doamna Hunter însăşi nu era o fiinţă liberă („tututor celor ce se apropie de mine le fac rău”), ci şi pentru că libertatea însemna o prea mare detaşare spirituală pentru un caracter atât de închistat în proprii săi demoni: „celălalt eu, ascuns undeva într-o peşteră murdară a sufletului”.

Fraza finală lasă un nimb al dezolării permanentizate a eroului, astfel încât speranţa este anulată, dar şi tragismul, care uneori poate avea rol recuperator pentru suflet, devine un cuvânt prea mare pentru omul încurcat în propriul labirint, căci Juan- Pablo Castel este un auto-damnat, departe de a fi o victimă a capricioasei Fortune: „Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate”.

Tehnicile narative sunt şi ele o componentă importantă în această pânză a semnificaţiilor inepuizabile. Programul narativ al povestitorului stă sub semnul acestei afirmaţii: „Dar am spus că voi povesti totul imparţial şi aşa voi face”– intenţii eşuate încă de la primul cuvânt scris, pentru că, desigur, cititorul va remarca faptul că Juan Pablo Castel nu trebuie crezut „pe cuvânt”-Ernesto Sábato îşi respectă prea mult scriitorii şi propriul nume pentru a fi atât de transparent.

Un alt aspect subtil şi semnificativ stă în antagonismul a două elemente decisive în construcţia „Tunelului”: orbirea este una dintre temele romaneşti opuse tabloului, care chiar şi prin titlu sugerează ideea de viaţă. Orbirea este întunericul, imposibilitatea atingerii adevărului, care e aici sinonimă cu moartea spirituală (moartea fizică nemaiavând nicio importanţă în această ecuaţie a destinului etern), în timp ce pânza, care este simbol al creaţiei şi al fertilităţii, este ceea ce îl mai ţine pe pictor legat de viaţă; de aceea, când sfâşie pictura, pune capăt în mod simbolic vieţii sale şi vieţii Mariei şi mai marchează în acelaşi timp imposibilitatea Întâlnirii: „parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele”.

Aş îndrăzni să sugerez, printr-o interpretare poate prea personală, că numele nu este ales întâmplător: se poate oare ca Juan Pablo, corespondentul spaniol al lui „Jean-Paul”, să fie inspirat din filosoful care a dat naştere celebrei opere „Fiinţa şi neantul”, cu care se pot stabili numeroase analogii cu personajul principal din „Tunelul”?

Dar despre această superbă carte se mai poate scrie încă o carte cel puţin la fel de groasă ca volumul în sine- cu siguranţă, numai despre onirismul lui Pablo se poate scrie un studiu amplu. În orice caz, „Tunelul”, scrisă impecabil fără eforturi estetice deosebite, într-o algebră a semnificaţiilor incomensurabile, este un „croce e delizio” pentru cititor, fiind aşadar un deliciu pentru filologul încântat de fineţea construcţiei şi armonizării subtilităţilor, dar în acelaşi timp un supliciu existenţial pentru cititorul care, aproape fără voia sa, se vede nevoit să străbată Tunelul laolaltă cu Castel, pentru că, până la urmă, este însuşi tunelul lui chinuitor şi inepuizant, tunelul tuturor fiinţelor umane nehrănite cu Lumină.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. Beatrix says:

    Imi cer scuze pentru aspectul cam haotic 😀 Eu si computerul nu ne intelegem bine…iar Word-ul e de-a dreptul dificil…sper ca asta sa nu incomodeze lectura

  2. scorillo says:

    Cand am citit Tunelul eram inca sub influenta Caderii lui Albert Camus (o citisem cu cativa ani inainte si eram indragostit de scriitura lui Camus). Mi-a placut mult felul in care povestea insa mi s-a parut ca stilurile semanau mult prea mult. Am concluzionat gresit ca Sabato s-a inspirat din La Chute si am citit-o parca urmarind prea mult dovezile care sa imi confirme acuzatia. Si astfel l-am neglijat de-atunci incolo. Recenzia ta m-a facut curios sa vad cine a fost de fapt primul si am descoperit ca Tunelul e cu 8 ani mai batran decat Caderea si ca insusi Camus a aplaudat aparitia primului roman.
    Totul se vede altfel azi si am s-o recitesc cu alta dispozitie si, cine stie, poate am sa revin aici.

  3. Lorena Lupu says:

    Beatrix: nu te mai plânge. e în regulă. 😉

    scorillo: mă bucur că o postare îţi poate revela adevărul. asta ne confirmă că modestul nostru blog nu e cu desăvârşire inutil.

    răzvan penescu: oops! ieri seară aţi intrat în spamfilterul pentru reclame! noroc că am sesizat din timp şi v-am recuperat; îmi face plăcere să găzduiesc reclame gratuite la liternet, mai ales luând în considerare viitoarea noastră colaborare, pe care o sperăm fructuoasă. 😉

  4. allias says:

    beatrix, super!

    am citit şi eu cartea lui sabato acum vreo 3 ani. oricum, cea mai vie amintirea a mea legată de carte este imaginea tabloului şi a mării privită prin fereastră.

  5. dadatroll says:

    Voi la Bucuresti naveti tunele. Poate vroiai sa spui prin metrou? Ca nu e acelasi lucru.

  6. Beatrix says:

    @ Lorena: Cum spui tu, darling 🙂
    @ Allias: Ma bucur ca ti-a placut. Stii, am avut ceva emotii pentru ca nu am mai citit absolut nicio interpretare legata de cartea asta, ma gandeam sa nu fi spus niste prostii sau sa nu-mi fi scapat CEVA profund. Dar e mai interesant sa scrii despre ceva absolut neviciat de alte pareri
    @ Dadatroll: nu, nu, nu, despre TUNEL e vorba. Prin metrou ma plimb cu altii, nu cu papa Sabato 😛
    PS: Ba nu, dadatroll, nu ma plimb cu nimeni prin metrou ca sunt naspa si urata 🙂

  7. anarkeos says:

    allende despre maria:

    “—Aşa-i Maria, a adăugat, ca pentru el. Mulţi confundă impulsurile ei cu graba. Ea face repede multe lucruri care nu schimbă cu nimic situaţia. Cum să-ţi explic?
    Şi a privit în jos, ca şi când ar fi căutat un răspuns clar. Iar după un timp:
    — Ca cineva care s-ar afla într-un deşert şi şi-ar schimba locul cu rapiditate. Înţelegi? Rapiditatea n-are nici o importanţă. De fiecare dată peisajul rămâne acelaşi.”

  8. dadatroll says:

    Bine ca nu esti supernashpa, ca…

  9. allias says:

    beatrix, cred că nu te opreşti aici cu recenziile. 🙂
    aştept cu interes.

  10. Beatrix says:

    faza naspa e ca si ai mei asteapta cu interes ziua in care o sa ma apuc si de invatat pentru scoala :D. dar si eu vreau sa continuu asta, insa…mai sunt si altele…ca m-a pus aghiuta sa dau la cea mai naspa facultate on Earth- Litere :((

  11. tot eu says:

    foarte frumos. mi se pare fascinant de fiecare data cand vad ceva atat de bine scris despre demoni.
    asteptam recenzii pentru tenebrele dintre eroi si morminte si pentru cronicile presate de abaddon

Leave a Reply to dadatroll Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: