Da, CGMB a luat o decizie corectă

Ieri, luni (31 octombrie), Consiliul General al Municipiului Bucureşti a luat o decizie care prevede acces gratuit acordat jurnaliştilor la evenimentele culturale produse de instituţiile publice (deci, sponsorizate de stat – pe româneşte: încasările interpreţilor sunt pe contract fix, fie că sunt angajaţi sau colaboratori), pe baza legitimaţiei de serviciu.
Instant, pe peretele frenjilor mei artişti de pe Facebook a izbucnit strâmbătura de rigoare din nas, că vai, nu se poate, lipitorile din presă care profită gratuit de orgasmele culturale pe care le oferim. Şi muie CGMB că dă pomeni la jurnalişti.

Mai uşor cu pianul pe scări, băieţi. Eu salut această decizie, mi se pare o idee fabuloasă şi iată, ca de obicei, argumentele pe puncte.

A) Plătitorul decide pe cine primeşte gratuit şi pe cine nu.

Da, la un eveniment cu finanţare privată decideţi tu şi sponsorii tăi pe cine chemaţi moca şi pe cine nu. Dacă preferaţi să nu chemaţi moca pe nimeni, e o decizie perfect validă. Da, dacă eşti, să zicem, Delia, şi tocmai ai lansat “Cum ne noi”, şi deja vuieşte tot Facebookul de “vai, câtă obscenitate, hai să mergem să vedem”, sau dacă eşti beţiva la menopauză – îmi scapă numele – care a scris 50 de nuanţe de gri, îţi permiţi să te doară adânc în bască. Dar de obicei nu eşti.
La un eveniment cu finanţare de la Primărie, ei au tot dreptul să decidă cine plăteşte la intrare şi cine nu.

B) Nu avem nici un interes real să scriem despre tine.

Asta nu vrea să zică că nu ne pasă. Dimpotrivă. Tocmai pentru că ne pasă, dragă hipstere, în zilele când scriem despre tine, ne asumăm nişte pierderi. Adică:
Dintre toate tipurile de articole, cele cu subiecte culturale interesează cel mai puţin populaţia, fac traficul cel mai mic, au numărul cel mai scăzut de shareuri. Orice ziarist care, mânat de bunăvoinţă, publică o cronică sau o recenzie, ştie – ŞTIE – că textul ăla va trage în jos media de vizitatori şi de vizualizări pe întregul site. Ştie că va avea o zi mai puţin glorioasă decât aceea în care scrie despre beneficiile sexului oral sau ale măştii de castraveţi combinate cu sex oral, de exemplu.
O facem strict pentru că ne pasă şi pentru că vrem o lume mai educată în jurul nostru.

C. Dintre toate categoriile de subiecţi, tu eşti cel mai nerecunoscător şi mai misecuvenist.

Nici un reprezentant al unui business, din nici un domeniu, nu-şi permite să mă contacteze cu “Lorena, vreau să scrii despre noi”. Toţi întreabă: “Cât ar costa să faci un articol despre noi?” Singurii care au impresia că am o obligaţie sacră de la Dumnezeu să-i promovez sunt, aţi ghicit, oamenii din cultură şi artă.
Fie că mă iau cu “ar trebui să scrii despre mine”, fie că mă iau cu “dă share la chestia asta şi convinge-ţi cititorii să o facă” (să mori tu?), fie că mă iau cu varianta cea mai nesimţită “nu vrei să-ţi schimbi poza de profil să-mi promovezi şi mie asta?” (să mori tu???), artiştii au impresia, în general, că universul a fost creat să-i servească în toate nevoile lor şi evident ei nu datorează nimic pentru serviciile altora, că ce pula lor, ei sunt buricii absoluţi ai pământului.
Am cazuri (multe) cărora le-am făcut interviuri superbe şi nu m-au onorat cu un “mulţumesc”. Am cazuri (multe) care mi-au făcut figuri absolut penibile şi inadmisibile la redactarea interviurilor (care le promovau LOR produsul, remember) şi pe care în clipa asta nici nu-i consider oameni. Am avut cazuri (multe) care au văzut interviul publicat şi nu s-au deranjat să dea un “share” sau un “tag”, că ce pula lor, orele lungi şi chinuitoare de extragere a materialului de pe reportofon li se cuveneau pe bună dreptate.
În 2014, am vrut să-mi adun interviurile (deja realizate) într-un volum. Unii au fost cooperanţi. Dar alţii au fost atât de ingraţi şi nesimţiţi, încât mi-am băgat piciorul în proiect şi le-am urat să moară de foame.

Aşadar, în linii mari, jurnalismul cultural e exact ca facerea de bine: complexul lui Oedip.

D. Dacă, după ce ai scris de zece ori că e genial şi talentat, scrii o singură dată că nu-ţi place ce face undeva, artistul îţi dă block şi se vaietă public la lista lui de Facebook că eşti hateriţă nefutută şi ochelaristă în negare.

Rolul predefinit de jurnalist cultural în România e să cazi extatic în cur şi să zici “ah ce frumos”. Încearcă să ieşi din acest rol şi ţi-ai luat-o peste ochi crunt. Frustrată fără ţâţe ce eşti.

Date fiind toate acestea, nu e de mirare că un număr din ce în ce mai mare de publicaţii zic “ia mai daţi-vă voi dracului” şi aleg să scrie despre orice altceva. Scandaluri politice, anchete sociale, poveşti cu morţi şi răniţi, atitudini pro şi contra căsătorii gay. Chestii care a) chiar interesează societatea b) nu presupun fiţe insuportabile din partea nimănui.
Şi în această situaţie, încercarea CGMB să resusciteze motivaţia presei în a vorbi despre teatru, operă, film, muzică mi se pare strategică şi necesară. Da, necesară.

Da, dragi hipsteri, orice timp pe care un ziarist îl petrece uitându-se la ceea ce faceţi şi investind timp în a explica altora de ce ceea ce faceţi e frumos e un act de promovare şi merită recunoscut şi apreciat ca atare.
Nu, nimeni nu vă datorează timpul lui.

Şi în ultimă instanţă, mie îmi chiar convine să ne plătim reciproc. Un bilet e, să zicem, 50 de lei. La asta se adaugă taxi dus-întors (30 de lei din buzunarul meu), o bere-două în oraş, timp în care discut cu artistul ce a vrut să spună şi să facă, să mă conving că l-am citit corect, ca să nu urle mâine că-l răstălmăcesc şi că sunt o curvă frustrată (20 de lei din buzunarul meu), plus munca mea neremunerată şi nerăsplătită cu un mulţumesc.
Un advertorial mic pe blogul meu e, să zicem, 150 de euro plus taxe. Din ăştia investesc cei 100 de lei menţionaţi mai sus pentru partea de producţie şi îmi rămân în jur de 550 de lei beneficiu net.
Să mor dacă nu-mi convine.

(Cu precizarea că pe interviu aş percepe cel puţin 300 – 400 plus taxe, că ăla presupune 3-4 zile de muncă solidă şi aplicată, pe care nu le respecţi şi nu le apreciezi, pentru că nu ştii nimic despre ele.)

Şi dacă mai citesc multe încordări de musculatură, chiar o să aplic politica asta. Pot şi eu să fiu jigodie cu aere, dacă văd atitudini de jigodii cu aere.

“Dar în străinătate criticii plătesc bani să se ducă la teatru”. Iar spectacolele au, la rândul lor, buget de promovare şi plătesc publicitate în reviste. E un flux RECIPROC de bani.
În România, există această mocangeală, reciprocă şi ea. Cultura şi presa culturală de aici sunt doi săraci care se proptesc unul pe celălalt. Iar dacă unul dintre săraci începe s-o ardă big boss style, celuilalt îi cam dispare bunăvoinţa.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. levmallev says:

    “ar trebui să scrii despre mine”…ba nu, despre mine! 🙂 lasand gluma la o parte, e de cacat sa ceri cuiva sa scrie despre tine.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger