“De ce n-au existat Leonarzi femei?”

De câte ori vine vorba despre locul femeii în societate, periodic apare acest argument.
“De ce n-au existat Leonarzi, Michelangeli, Edisoni şi Marie Curie femei?”

Uneori îl aduc bărbaţi, iar pe ei oarecum îi înţeleg. Bărbatul e crescut tradiţional în familiile româneşti drept fala familiei, “purtătorul numelui”, mami se dă peste cap să-l caute în coarne, să-i cumpere tot ce vrea el mititelul, să-i îndeplinească toate visele, să-l gâdile tandru la coiţe, iar tati îl ambiţionează, că trebuie să fie bărbat, să fie puternic, să nu lase nimic să-l descurajeze, să-şi cunoască interesul şi să lase urmă bine bătucită pe unde trece.
Cu o astfel de educaţie, un bărbat habar nu are cum e să fii crescut “să te ia şi pe tine cineva”. Ca visele tale personale să fie condamnate mereu la locul al doilea. Mai exact al treilea, după “să fie o meserie bănoasă, mamă” şi setul de reguli “să te ia cineva”. Habar nu are cum e să fii perpetuu descurajat, dezaprobat şi convins că eşti doar un cetăţean de rangul al doilea.
Pentru el, e simplu: “Vreau un lucru, îl fac”. Şi e firesc să fie aşa. Când ai educaţie de învingător, ţi-e simplu să vezi pădurea cea de dincolo de copaci. Ţi-e simplu să înţelegi că da, vrei un lucru şi, pur şi simplu, calea cea mai scurtă e să pui mâna şi să îl faci. Habar nu are câte jene, dubii, scrupule, ezitări, “vai dar ce va crede lumea” înfige educaţia tradiţională în mintea unei femei.
N-a fost în aceşti pantofi, deci nu ştie cum e. Dacă e inteligent, pricepe din explicaţii. Dacă e prost, nici măcar.

***

Dar când văd o femeie că vine cu “De ce n-au existat Napoleoni Bonaparte, Hitleri şi Margaret Thatcheri femei” îmi vine să-i rad vreo trei perechi de palme de să-i dea borşul şi s-o trimit direct la cratiţă, pentru că nu merită mai mult.
Femeie fiind, ştie că epoci la rând, fiul familiei era educat să-şi realizeze visele şi să cucerească lumea,iar fiica familiei, să fie nevasta cuiva şi să facă tocăniţă de cartofi bună. Şi să nu spună lucruri curajoase pentru că “nu o ia nimeni”. Şi să nu lupte pentru sine, pentru că asta o face vrăjitoare şi “fiica Satanei.”
Dacă Shakespeare ar fi avut o soră la fel de talentată precum el, posibil femeia aceea n-ar fi învăţat nici măcar să scrie, pentru că bucătăria era mai importantă, “să o ia cineva”. Şi chiar dacă ar fi învăţat, cărturarii vremii ar fi râs superior, ar fi mângâiat-o părinteşte pe creştet şi nu i-ar fi deschis manuscrisele. Şi chiar dacă le-ar fi deschis, ar fi făcut-o să vâneze greşeli, nu să vadă viziunea de ansamblu.
Dacă Leonardo da Vinci ar fi avut o soră la fel de talentată ca el, fata aceea ar fi fost trimisă la mănăstire, să i se scoată gărgăunii ambiţiei din cap, apoi măritată cu primul peţitor care ar fi cerut-o.

Prin asta nu neg dreptul unei femei lipsite de ambiţii personale să-şi asume propria mediocritate. Da, există femei mulţumite cu puţin, aşa cum există şi bărbaţi mulţumiţi cu puţin. Altfel nu ar exista proletariatul.

Dar dacă tu nu vrei mai mult de la tine, fă un bine omenirii şi nu generaliza. Măcar atât.

Foto de geniala Amalia Savinescu.
Fotograf femeie care acum o generaţie n-ar fi încăput de bărbaţi.