De veghe în lanul cu ADHD

“Noi încă ne iubim, nu-i aşa?”

J. D. Salinger ar putea fi mândru. Excelentul său portret de adolescent inadaptat, dornic să-şi demonstreze bunele intenţii dar incapabil să le ducă la bun sfârşit are un echivalent şi în anii 2000.

Primul film al regizorului canadian Xavier Dolan se numeşte Am ucis-o pe mama. E o poveste intensă a conflictului între generaţii, între ego-uri puternice, între legitima autoritate părintească şi la fel de legitima nevoie a adolescentului de a-şi afirma independenţa. E perioada în care, în cazul familiilor unde iubirea este dominată de orgolii personale, încep veritabile războaie, cu urlete, scandaluri, minciuni, exagerări, acuze pe care nu le ierţi nici la 30 de ani, măsuri aberante luate de părinte care încearcă să-şi impună cu sila controlul, reacţii de extremă furie din partea tânărului nedreptăţit.
E o poveste eternă, mereu actuală, cu care se poate identifica oricine.

Dar, pentru că o fixaţie sănătoasă trebuie consumată până la capăt, Dolan reia subiectul, războiul mamă – fiu, şi în ultima sa producţie premiată cu Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes: Mommy. Diferenţa e de perspectivă şi de miză. Iar tema e: dacă guvernul ar da o lege în care, cu un singur document, ai putea scăpa de mine, m-ai abandona fără să clipeşti.

Alţi regizori apelează la trucul neutralităţii şi iluzia imparţialităţii să facă să pară că povestea nu e despre ei. Dolan nici măcar nu încearcă. În Am ucis-o pe mama se distribuie în rolul principal, iar în Mommy alege un protagonist ceva mai blond, dar care are acelaşi aer dezarmant de vulnerabilitate amestecată cu băţoşenie. Pentru că numai o persoană extrem de vulnerabilă poate înregistra fiecare infimă reacţie maternă cu fineţea unui seismograf şi trăi o dramă intensă pentru fiecare în parte. Mama cea incapabilă de comunicare e jucată, în ambele cazuri, de Anne Dorval, iar rolul complementar, al profesoarei care, deşi nu are nici o obligaţie, comunică infinit mai bine cu copilul şi e eficientă în a-l înţelege şi a-l tempera – genul de personaj pe care eu îl numesc personaj – reproş, pentru că prezenţa lui în intrigă e un fel de “De ce morţii mă-sii altul poate şi tu nu?” – e interpretat, şi în Mommy, de Suzanne Clément.

Tânărul Steve e diagnosticat cu ADHD, deşi, ironic, urmărind comportamentul lui în paralel cu al mamei, constaţi că unica diferenţă între nebunul cu acte şi cel care bântuie liber pe stradă, oficial sănătos la cap, e dată de abilitatea celui de-al doilea de a minţi puţin mai bine în public. În rest, reacţiile exagerate, crizele de orgoliu, precipitările, sarcasmul muşcător, ieşirile emoţionale îi caracterizează pe amândoi, iar asemănarea te izbeşte pe măsură ce personajele ţi se dezvăluie. Deşi impulsivitatea şi violenţa celor două personaje transformă filmul de două ore într-o experienţă dinamică, intensă şi intens angrenantă emoţional, care pare să se termine în jumătate de oră, te frapează, recapitulând în gând materialul vizionat, cu câtă cerebralitate e de fapt construită povestea, cum elemente mărunte folosite în construcţia intrigii sunt reluate exact în punctele de climax, şi cum capătă un nou nivel de exploatare.
A existat o singură exagerare în acest sens, care mi s-a părut penibiluţă: un pandantiv cu “Mommy” pe care mama îl primeşte de la fiu, după ce rămâne şomeră – pentru că scandalurile interminabile cu fiul o fac să întârzie la muncă – ne e prezentat în plin focus, strălucind ca un soare, când mama are de luat principala decizie din film.

Pe care nu v-o zic, că nu spoilăresc aiurea.

Cert e că nimic nu te poate răni ca o persoană pe care o iubeşti iraţional de mult şi cu iraţional de mult orgoliu. Aşa că mizez, pe viitor, pe minimum încă patru filme ale lui Dolan despre faptul că mă-sa-i vacă. Toate cu Anne Dorval în rolul vacii şi cu Suzanne Clément în rolul personajului reproş: “morţii mă-tii de vacă, tu de ce nu poţi fi aşa? târâtură!”