De ziua dorului

Azi m-am trezit să aflu că e ziua dorului. Un sentiment dulce-acrișor de nostalgie, care ne îmblânzește, ne umanizează, ne transportă înapoi în trecut, Ratatouille-style. Apropo de Ratatouille-style, ieri am încercat o shaorma nouă în shopul unui domn turc. Delicioasă.

Și zic eu:

-Mai țineți minte secvența din Ratatouille când criticul de film este teleportat înapoi până în casa părintească de la sat, în copilărie? Pe mine shaorma asta m-a teleportat înapoi în 2009, în Dristor. Am și auzit un sunet discret acompaniator de manea din prima mașină cu boxele date la maximum.

Dar să nu divagăm.

E falsă afirmația că dorul ar fi intraductibil. În engleză există chiar trei termeni, fiecare pentru o nuanță specifică a cuvântului. “Longing” e visatul după ceva ce nu mai poţi avea. “Yearning” e visatul după ceva ce nu mai poţi avea, cu un substrat mai dens de sfâşiere sufletească. “Craving” e când tânjeşti la ceva ce poţi obţine, dar nu chiar acum în acest moment, şi faptul că nu se poate chiar acum te face să ragi pe interior. Gen pofta turbată de ciocolată la zece minute după ce a închis Carrefour-ul la tine pe stradă.

“Sehnsucht” al germanilor e o stare de tânjire atât de intensă, încât s-a deplasat şi în filosofie, ca melancolie după tot ce e imperfect sau eşuat. Iar “saudade” al portughezilor e o veritabilă instituţie cultural-muzical-poetică.

Ce face dorul să fie special?

Plăcerea pe care o regăseşti în suferinţă.

Mie, de exemplu, mi-e dor de bunicii din partea mamei. Singurii oameni sănătoşi cu capul dintr-o familie 100% instabilă din toate punctele de vedere. Oamenii ăştia mi-au fost repere de viaţă, de cum să te bucuri de lucruri mărunte, de cum să zâmbeşti în faţa unei farfurii de ciorbă aburindă, chiar dacă ziua ta nu a fost cea mai bună, cum să te respecţi pe tine, ca să te respecte şi alţii şi cum să fii om, dacă ai pretenţia ca alţii să fie oameni cu tine.

Am câteodată vise în care sunt în bucătăria lor, mâncăm cartofi copţi la cuptor cu unt şi brânză – mai organiza bunică-mea o seară de copt cartofi, şi povestim despre de toate şi despre nimic, cum făceam pe atunci.

Aveam o vecină haioasă, mereu pusă pe glume, care pretindea că ştie să citească în cafea.

Eu aveam şase ani, dar mă îndrăgosteam la câteva zile de altcineva, că eram sufleţel alunecos şi inimioară zburdalnică de mică – când eşti mare numa’ te joci – şi tot aşteptam să-mi zică din cafea că fug în lume cu iubirea vieţii mele. Dar nu, îmi zicea doar că o să învăţ bine, că o să iau note mari şi o să fiu cuminte. How very boring. “Şi de dragoste nimic?” “Lasă, că de dragoste o să ai timp după ce creşti, aşa zice în ceaşcă.”

Mi-e dor de această etapă a copilăriei mele şi încerc mereu s-o recreez cu oamenii pe care îi am în jur, pentru că instinctiv mă orientez spre oameni bonomi şi veseli, ca bunicii mei şi prietenii lor din bloc. Bunicii mei nu mai trăiesc, dar dorul meu de ei îi readuce la viaţă.

De aceea există o latură frumoasă a dorului. Faptul că, deşi nu îi mai avem în jur pe oamenii care ne-au făcut viaţa frumoasă, îi putem recrea din memorie, aproape la fel de intens de parcă ne-ar fi alături. Putem să-i proiectăm, putem să conversăm cu ei, putem să simţim textura cartofului copt la cuptor şi textura cremoasă a untului de ţară luat de la o vecină care avea pile pe la sat şi aducea unt galben şi gros ca ceara.

Dorul e singura durere infuzată de bucurie din viaţa noastră.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Andrei says:

    🙂 si din starea asta cum iesi?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading