Avem un proiect ambițios de suflet pe acest blog. O serie de articole care recenzează toate filmele în care a jucat Johnny Depp, din secunda debutului și până în prezent. De ce? pentru că Johnny Depp e actorul în care mă regăsesc în cea mai mare măsură. Pentru că o mulțime dintre voi îl iubiți. Și pentru că filmele lui sunt o lume de sine stătătoare, iar liantul dintre ele e chiar Johnny Depp.
Din episoadele precedente: Aici avem primul film al lui Johnny, A Nightmare on Elm Street. aici avem ep. 2, în care am reunit ce a mai jucat el în anii 80 – mai puțin 21, Jump Street, unde trebuie să mă plătești scump să irosesc atât de mult timp prețios pe un serial clișeic și mediocru. Cum n-a donat nimeni pentru asta, deduc că vă interesează 21, Jump Street la fel de puțin cât mă interesează pe mine să scriu despre el.
Suntem în 1990. Când Johnny Depp îl întâlnește pe unul dintre regizorii legendari ai comunității LGBT. Pe unicul, inegalabilul, esteticianul John Waters.
John Waters a fost printre primii regizori americani care au celebrat liber comunitatea LGBT, după ce s-a lansat într-un mod edgy cu filme transgresive, cu o estetică a frondei și a protestului, cum ar fi Pink Flamingos (1972) și Female Trouble (1974), ambele având în rolul principal un artist al travestiului pe nume Divine.
Da, înainte să existe RuPaul, a existat Divine, aka actorul Harris Glenn Milstead, care a pășit pe marele ecran într-o rochie lungă cu paiete și un machiaj exagerat, cu mult înainte ca acest lucru să fie social acceptabil. Dar, pentru că estetica lui Waters și a lui Divine (da, erau un item cultural, pentru că Divine a jucat în aproape toate filmele lui Waters, până când a murit de atac de cord în 1988), – cum ziceam, estetica lui Waters și a lui Divine era atât de asumată și de badass, că nu aveai cum să n-o recunoști ca atare, indiferent ce simțeai în legătură cu ea – au cucerit un following din ce în ce mai consistent.
John Waters și Divine în New York, 1975
Așa se face că în 1988, Waters a devenit fără să se aștepte vedetă internațională cu un film pe nume Hairspray, despre o grăsană și o timidă care vor să fie membre ale unei emisiuni TV de dans. Metafora e relativ transparentă: așa cum există un perete de sticlă care separă femeile neconforme cu standardele vremii de șansa succesului, așa există și un perete care limitează expresia de sine a persoanelor queer. În definitiv, Hairspray era despre curajul de a-ți asuma autentic cine ești.
Dar, pentru că tema rezona cu toată lumea, nu doar cu comunitatea LGBT, filmul a ajuns la un succes internațional care a făcut o căruță de bani, iar acest lucru a dus la situația paradoxală în care studiourile de film s-au luat la trântă pentru a produce următorul film al lui Waters.
Primul film fără Divine.
Am făcut această lungă introducere pentru a analiza Cry Baby, primul film de Hollywood cu buget mare al lui John Waters, în contextul artistic al operei lui Waters și pentru a-i descifra mesajul așa cum l-a intenționat autorul.
***
Evident, fiind un film mainstream, unul produs în 1990, Waters a fost nevoit să renunțe la interpreți în travesti și să-și edulcoreze estetica, dar nimic nu-l putea determina pe Waters să nu mai fie Waters. Prin urmare, distribuția lui a inclus un veritabil curcubeu: un star rock vestit pentru excentricitatea lui (Iggy Pop), o vedetă a filmelor pentru adulți (Traci Lords – iar în anii 90, actrițele de filme pentru adulți nu treceau atât de ușor granița spre mainstream), o femeie supraponderală (Ricki Lake) și o descendentă de magnat media (Patty Hearst, nepoata omului care a creat un imens concern media, William Randolph Hearst.)
Cry Baby – Plângăciosul – e o metaforă destul de transparentă pentru băieți efeminați, chit că povestea de iubire din centrul filmului e una dintre un băiat și o fată. Într-un orășel american, cetățenii tradiționaliști – the squares – purtând haine albe și frizuri atent pieptănate, marginalizează și persecută activ o comunitate damnată – the drapes. Deși se vede cu ochiul liber că the drapes știu să se distreze mai intens și să facă petreceri fabuloase, ceilalți, plictisitori, redundanți și închistați, le caută mereu conflict. Și, deși squares sunt mereu cei care inițiază atacurile, poliția îi arestează și îi bagă în închisori pe drapes.
Dacă asta nu e o metaforă mai mult decât transparentă legată de situația din acele momente a comunităților LGBT din New York și San Francisco, nu știu ce e.
Evident, relațiile dintre drapes sunt între bărbați și femei, pentru că într-un film mainstream din anii 90, nu puteai pune doi tipi să-și ia limba în gură. Dar atitudinea, opțiunile stilistice, raporturile dintre personaje ȚIPĂ Greenwich Village.
Legat de Johnny Depp, putem spune că e primul film de până acum în care acesta își lasă văzută personalitatea flamboaiantă și excentrică, și primul film în care descoperi marele actor de mai târziu. Cry Baby, leaderul găștii de drapes, nu face în mod vizibil nimic care să justifice ura square-ilor: nu comite crime, nu se droghează, nu jefuiește, nu dă în cap. Singurul lui păcat e că arată irezistibil în haine mulate de piele neagră și călărește o motocicletă ca un rege al șoselelor. Un omagiu adresat rebelului fără cauză, James Dean, un alt gay closeted folosit în acele vremuri ca emblemă queer.
Mesajul subliminal de protest și de denunțare a marginalizării și a abuzurilor e împachetat într-o comedie delicioasă, în care poantele se succedă amețitor, distribuția multicoloră își exploatează latura comică a personajelor până la ultima glumiță, drapeșii vinovați de „delincvență juvenilă rampantă” fără existența unor fapte concrete își asumă cu resemnare faptul că trăiesc la marginea societății, iar Waters nu ratează nici o ocazie să-l mai dezbrace puțin pe Depp, care, fie că e în chiloți sau în full leather baby gear, livrează prima lui performanță stelară și carisma care începe treptat să-l consacre.
Adaugă muzica savuros de catchy – disco pentru squares și rock n’ roll pentru drapes – și ai aproape două ore de entertainment pur. Pe care îl poți lua doar la valoarea afișată – râzi de faci crampe la fălci – sau să-i descifrezi suferința ascunsă. Pe care, cumva, Depp o incorporează în interpretare. Probabil că a stat la niște beri cu Waters și a înțeles mesajul mai adânc.
Next up: Edward Scissorhands.
***
Îți plac filmele vechi, și, uneori, cele noi? Susține site-ul în singurul mod care contează cu adevărat.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say