Avem un proiect ambițios de suflet pe acest blog. O serie de articole care recenzează toate filmele în care a jucat Johnny Depp, din secunda debutului și până în prezent. De ce? pentru că Johnny Depp e actorul în care mă regăsesc în cea mai mare măsură. Pentru că o mulțime dintre voi îl iubiți. Și pentru că filmele lui sunt o lume de sine stătătoare, iar liantul dintre ele e chiar Johnny Depp.
Din episoadele precedente: Aici avem primul film al lui Johnny, A Nightmare on Elm Street. aici avem ep. 2, în care am reunit ce a mai jucat el în anii 80 – mai puțin 21, Jump Street, aici avem ep. 3, debutul său real într-un rol care l-a pus în valoare cum trebuie, Cry-Baby , iar în episodul de azi vom trata filmul care a oferit universului revelația a cât de talentat, de diferit de mucho-macho banal al marilor ecrane și de cât de expresiv e Johnny Depp de fapt. Un film în care Johnny s-a întâlnit pentru prima oară cu adevărata lui dragoste de-o viață. Mă refer, evident, la regizorul care îi va oferi, iar și iar, partitura perfectă. Tim Burton.
Ceva de tufut se găsește la orice colț, dar cineva care să fie pe aceeași lungime de undă cu tine, care să răspundă în armonie desăvârșită la fiecare provocare a ta – o dată în viață. Poate niciodată, dacă ai ghinion.
Edward Scissorhands e un basm modern care a stabilit un trope. Înainte de băbuța din Titanic care e de fapt Rose amintindu-și de iubirea lui Jack, înainte de băbuța din Cazul curios al lui Benji B care s-a dovedit de fapt a fi cum-naiba-o-chema-pe-Cate-Blanchett, a existat băbuța cu ochii plini de vise din Edward Scissorhands care s-a dovedit de fapt a fi Kim, iubirea de mult pierdută a protagonistului.
Și un film pseudo-horror care combate trope-urile unui întreg gen. Când doamna simpatică și binevoitoare (Dianne Wiest) care distribuie produse Avon – toți am avut-o pe vecina asta în bloc – are o zi cu cliente cretine și decide să urce dealul până la castelul gotic din zare, tu care ai văzut 479 de filme horror știi deja că se lasă cu sânge pe tavan. Te ajută decorul care pare inspirat din toate filmele cu Dracula și cu Nosferatu făcute vreodată. Când colo, monstrul care apare dintr-un colț al acoperișului spart e un copil rătăcit, crescut într-o singurătate dureroasă, și cu foarfeci în loc de mâini. Dar cu un suflet cald, bun și pur și cu o dorință neostoită de a fi iubit.
Iar Johnny joacă acest rol cu autenticitate care te lasă în sufletul gol. Nu mă refer doar la replici – foarte rare, sau la acțiuni – multe și funny, unele bazate pe comedie fizică, pură, în special stângăcia de a face activități umane normale, cu foarfeci în loc de mâini, iar altele, tragice în esență, pentru că sunt ca o confirmare repetată a neputinței lui de a se integra în universul colorat al suburbiei. Paranteză: cât de grăitoare estetic e antiteza dintre castelul gotic în tonuri de gri și negru, și suburbia cu multe case identice, pictate în culori intense.
Dar revin: expresivitatea lui Johnny nu constă în replici sau în acțiuni. Ci în ochii lui mari, inocenți, care relatează romane-fluviu, în timp ce nu se aude nici o replică. În reacțiile lui mici, subtile, pe care nici un scenariu din lume nu le poate cuprinde. În faptul că Johnny nu „joacă” drama profundă a inadaptării, ci ESTE drama profundă a inadaptării.
Doamna bună și miloasă de la Avon decide să-l salveze și să-l ia acasă. Din nou, rețetă pentru dezastru, cum am văzut în atâtea filme horror. Numai că Burton inversează trope-ul. Orășenii, cu ipocrizia lor cumplită, cu lăcomia lor rapace, cu disperarea de a exploata orice, atâta timp cât le aduce un profit, sunt adevăratul monstru. Iar Edward, în ciuda costumului gotic de piele neagră, a tenului alb ca varul și a foarfecilor imense, înfricoșătoare, este adevărata victimă.
O victimă pe care Kim nu o salvează, așa cum nici Rose nu îl trage lângă ea pe scândură pe Jack, deși ar fi putut. Dar e mereu mai romantic să visezi cum ar fi fost să fie, decât să îți asumi riscul și să afli.
Citit ca discurs de artă poetică al lui Tim Burton, Edward Scissorhands e un poem vizual al fragilității extreme, al condiției de outsider și al identității de sine stătătoare, care nu poate fi modificată și nu poate fi negată. Metafora foarfecilor, un instrument tăios, dar totodată modelator, care poate crea forme infinite, dar totodată, poate provoca multe, multe răni neintenționate, e cutremurătoare. Revăzut în 2023, Edward Scissorhands are aceeași prospețime și forță emoțională ca în miezul anilor 90, când l-am văzut eu prima oară, și copil tâmpit fiind, am rămas cu ceva de genul „de ce nu rămâne cu eaaaa???? ea de ce nu se mută la eeel???”.
Merită să revezi la maturitate poveștile care te-au cutremurat în copilărie. Edward Scissorhands c’est moi.
Nu glumesc. Chiar am fost Edward Scissorhands de un Halloween. Jack Sparrow de alt Halloween și Pălărierul Nebun de alt Halloween. Într-atât mă regăsesc în Johnny Depp.
Next up: Arizona Dream.
***
Îți plac filmele vechi, și, uneori, cele noi? Susține site-ul în singurul mod care contează cu adevărat.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say