Toată tinereţea mea, am urât atât ideea de familie, cât şi pe aceea de ţară. Poate pentru că n-am avut parte decât de exemplul disfuncţional în ambele şi am nimerit la capătul greşit al mu… situaţiei în ambele.
Nimic nu e mai groaznic decât să fii prostul căruia i se dau mereu instrucţiuni cum să corespundă expectanţelor, în timp ce nimeni nu face nimic în semn de reciprocitate, într-o familie. Şi nu e nimic mai groaznic decât să fii prostul cinstit şi punctual în impozite, dar veşnic neglijabil, furat pe toate părţile, dintr-o naţiune.
Între timp, pot să spun: da, hombre, n-aveam dreptate. Dar ce să-i faci? N-aveam exemplu mai bun şi aşa am crezut că este peste tot.
Dar nu este.
Am văzut familii ai căror membri se iubesc pe bune şi îşi sunt susţinere, cârjă, red bull şi pansament cu rivanol reciproc. Chiar sunt.
Şi am văzut muguri timizi în naţiunea mea care aduc a poporul perfect care am putea să fim dacă ne-am da toţi jos de pe soclul de bengoşenie şi am fi autentic unii lângă alţii. Solidaritatea după dezastrul de la Colectiv mi-a confirmat că da, naţiunea asta începe să semene cu ceea ce îmi doresc să fie.
Şi acum pot să spun: da, familia perfectă, ca şi naţiunea perfectă, sunt la îndemâna noastră. Avem de înfrânt educaţia de cizme insensibile – reminiscenţa comunistă – şi pe aceea de hiene călcătoare pe cadavre – capitalismul original cu motive de ciordeală de până acum.
Noi suntem de fapt oamenii frumoşi care ne dorim să fim. Iar pe restul îi putem educa, dacă vor, şi îi putem ignora, dacă nu vor.
Şi la final: da, îmi iubesc ţara. Ea mi-a dat limba superbă, mlădioasă, diafană ca o prinţesă şi vulgară ca o curvă de centură, în care scriu.
Că îmi iubesc ţara nu se vede în declaraţii. Pe mine danpuricismele mă strepezesc. Dar se vede în vehemenţa cu care sar în sus când apar în opinia publică imbecilităţi de genul hai să dizolvăm şi parlament, şi guvern, şi plm, şi să ne predăm cui vrea să ne încalece pe post de sat fără câini 3.0.
Tu vorbesti de nasterea unei constiinte de neam, inteleg. Care a iesit la iveala pana acum numai in momente de cumpana: razboaie, catastrofe. Va fi greu, al dracu’ de greu. Si va dura mult, al dracu’ de mult. Insa e posibil, zic eu. Chiar daca suntem atat de diferiti, de diversi. Va trebui sa invatam sa apreciem ce avem bun in noi, indiferent de teancul de defecte care ne completeaza.
Mie ‘Revolutia Colectiv’ mi-a aratat ca suntem complet nepregatiti si complet analfabeti politic sau in orice domeniu. Mai precis cand opinia publica a fost poftita la masa dialogului n-a putut produce decat un timid ‘sa fie bine, sa nu fie rau’. Parerea mea e ca politicul face din noi ce vrea pentru ca noi in primul rand nu stim ce vrem. Imi amintesc de o carte scrisa de Pascal Bruckner – Tentatia inocentei – pe care am citit-o in anii 90 si pe care am imprumutat-o si imprumutata a ramas. Bruckner spunea ca tarile post comuniste sufera de ceva numit ‘sindromul tatucului’ (aluzie la Stalin). Practic societatea civila e haotica, nu functioneaza de nicio culoare si nu stie ce vrea. Singrul lucru pe care il cere e protectia statului. Statul stie, statul face, statul e de vina. Societatea niciodata, e pura si virtuoasa. Acest sindrom e mai accentuat in socitatile in care comunismul se transformase intr-o dictatura de tip stalinist si mai putin accentuate in tarile care au avut un comunism mai permisiv (de ex. Polonia). Cred ca Bruckner avea cumva dreptate, pentru ca oricum clasa politica nu e ivita din spatiul cosmic, ci e totusi o proiectie a propriilor noastre frustari, defecte si neputinte.
Dan: zice unu’, Sorin Cucerai, cam aşa:
Societăţile tradiţionale, semi-ţărănizate (el ne dădea ca exemplu pe noi, că eram mai la îndemână, dar şi ruşii de pe vremea lui Cehov seamănă al Dracului de bine 🙂 ) nu ţin seama nici de legi, nici de reguli, nici de ordinele lui tătucu’. Astea sunt pretexte, chestii de suprafaţă. Ceea ce contează e poziţia în lanţul relaţiilor sociale şi familiale tradiţionale, împreună cu obligaţiile care derivă de aici. Ploconul la naşu’, pupatul mâinii mamei-soacre, darul la nuntă, şpaga la şefi şi alte chestii care nu au neapărat o semnificaţie materială (profit), că din 500 de lei daţi la nuntă nu se îmbogăţeşte nimeni, ci de confirmare a poziţiei sociale.
După el, comentariile de genul “Ceaşcă şi ai lui erau răi fiindcă erau nişte gherţoi analfabeţi” vin de la unii care nu sunt urbani, ci au mai degrabă mentalitate de boiernaş, fomist, dar cu pretenţii: noi şi ai noştri, care ne strângem în sufragerie la o vişinată şi-o cafea, suntem oameni, ne înţelegem şi ne ajutăm între noi, la şcoală, la întreprindere, la bloc, restul sunt pulimea. Nu vorbim cu Gigel de la 3, că e beţiv, nici cu Costel de la colţul străzii fiindcă e un hoţ, iar Mărioara din capul satului e o curvă.
Da, dar astea-s lucruri care au aparut in comunism, cand taranul fura cu caruta de la CAP ceea ce era de fapt munca lui. Asta era paradoxul. Munca nu-i apartinea lui, se ducea la stat si era obligat sa o fure. De aici s-a stricat si mecanismul moral, furtul devenind un fel de haiducie, un fel de rezistenta. Cand a disparut insa obiectul – statul totalitar – degringolada a continuat fara cap si fara coada.
Nu prea. Ploconul la naşu’, pupatul mâinii mamei-soacre, darul la nuntă, şpaga la şefi şi alte chestii erau foarte răspândite pe vremea când Caragiale era tânăr, vioi şi bea multă bere. Şi tot atunci dom’ Lefter Popescu făcea pe boierul, ţinea menajeră, dădea lucrurile vechi la chivuţe, dintr-o leafă de impiegat.
Lucrurile erau foarte bine asezate pe niste clase sociale. Comunismul a facut un pilaf din toate, a luat oamenii din sate si i-a dus la oras, unde au crescut cu porcul in balcon si cainele pe spatiul verde. La Constanta am vazut chiar gradina de legume, ingradita. Omul isi decupase o bucata de domeniu public, imprejmuita cu gard. Nu-ti venea sa crezi.
Kathy, bine le zici! Dar cati din astia ar recunoaste? Prefera sa dea vina pe orice (comunismul, bata-l vina, nimeni nu se uita mai devreme de asta). Apoi prefera sa se cufunde in fantezii cu viata idilica de la tara cu bunica iubitoare care citeste la gura sobei si mamaliga taiata cu ata. Mai nou ridica in slavi targul de fete – unde erau negociate ca vitele. Apoi la corul de la parlament fetele (copile) aveau batic pe cap. Mai lipsea burka.
Cel mai bine le zice in “Morometii”, Guica “Ce e iadul? S-a intors cineva d-acolo? (…) Ca n-o fi mai rau ca p-aici”.
Povestea cu comunismul a zis-o un tip numit Pascal Bruckner. Explicatia mi s-a parut foarte logica si foarte ok. Dar in fine, poate ca omul nu stia ce spune…