Despre servicii şi tipsuri

La un vechi job al meu, aveam o colegă un pic autistă. Nu la modul propriu, ci, cumva, mereu îţi spunea cel mai jignitor şi mai inoportun rahat, şi nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că nu se prindea că e jignitor şi inoportun, mereu făcea gesturi care te îndemnau la un peren wtf, dar în rest era fată bună. Şi într-o zi îmi zice:
-Băi, nu înţeleg de ce se uită taximetriştii urât când le cobor din maşină.
-Adică?
-Totul începe politicos, dar se termină cu o mârâială de la revedere.
-Posibil nu le laşi tip.
-Ba le las. Dacă cursa e 7.4 lei, îi las 8.
-Păi de-asta. Lasă şi tu un 10.
-Păi din ăia 2 lei îmi mai iau şi un corn.

…

Sunt oameni care nu înţeleg structural ideea de “servicii”. De ce lăsăm tip omului care ne duce cu maşina, omului care ne aduce supa la masă şi omului care ne face curat la hotel în vacanţă?
Pentru că sunt reminiscenţe aristocratice. Noi nu avem nevoie real de munca lor. Există transport în comun, bucătăria de acasă respectiv detergenţii de făcut curat la hotel. În clipa când cineva ne face un serviciu aristocratic, ne obligă la o recompensă aristocratică. De aici, joburile care presupun tips.

Când lucrezi acasă la tine pe computer, nu oferi un serviciu direct nimănui. Poţi s-o faci în chiloţi. Poţi să stai bosumflat cu un bot de 3 metri, să puţi a usturoi, să asculţi ce muzică vrei tu şi să te doară-n anus de lume. Când lucrezi la un birou, sau cu o echipă, adaptarea e minimă. Te înveţi care-s limitele celorlalţi, ei învaţă care-s ale tale şi deveniţi o mică familie.

În servicii, trebuie să fii bombonică uneori 12 ore pe zi, cu orice străin care-ţi iese în cale. Şi să-l faci (în teorie) să se simtă bine.

De aceea, mai degrabă nu ies în oraş decât să nu las tip chelnerului bun şi taximetristului prompt, care-şi ştie meseria. Mai degrabă nu merg în vacanţă dacă n-am să las tip doamnei de obicei între două vârste care, pe un salariu minim pe economie, îmi transformă haosul în paradis zi de zi. Şi-mi vede chiloţii aruncaţi pe lampă. Şi măcar eu nu mă dau la ea, dar uite, animale ca Strauss – Kahn o fac şi mai şi zic că ea a vrut.

Am scris această postare pentru că am sharuit un post al lui Gabi Georgescu de la Fabrica. Unul care vorbeşte despre nesimţirea furnizorului de servicii devenit şpăgar.

Reclamaţie pe care o preiau şi aici, că e important:

“Iata aici frustrare si aruncata pe facebook: acum 10 min am plecat din fabrica spre casa cu taxiul. Pana la mine acasa aparatul arata 9.1 lei. Am scos din buzunar 12 lei sa fie bine (in conditiile in care spaga normala este de 10%). In speta o hartie de 10 lei + 2 de un leu. Domnul de la volan s-a uitat la mine jignit si in secunda 2 a luat cei 2 lei si i-a aruncat pe geam. Si am intrebat de ce? Raspuns: “puteai sa lasi si tu 15 lei……..te rog frumos sa iesi in momentul asta din masina! Nu stau de vorba cu oameni de felul tau!” Se cheama Taxi Leone.”

Iar discuţia de la subsolul meu a deviat către: şi totuşi de ce dăm bacşiş?

Pentru că ne folosim de un serviciu domnesc şi ne purtăm ca nişte domni. Sau dacă nu suntem în stare şi ne ustură-n testicule fiecare bănuţ, hai să mergem cu tramvaiul. Ăla e proletar, şi acolo cert nu vrea nimeni tip. Cel mult se servesc câţiva din buzunarele tale. Şi nu iau doi lei.