Dezvoltarea personală aka exploatarea nevoii de atenţie

Omul e fiinţă complexă şi cu multe aspecte, dar e încadrabil în două categorii mari şi late: cel care vrea să facă şi cel care vrea să pară că.

Cel care vrea să facă nu se preocupă foarte mult de ceea ce pare că. Ai de făcut zece figurine cu balerină ridicând cracul? Le faci şi laşi ceea ce ai făcut să te reprezinte, apoi bei o bere-două-zece şi te culci. Viaţa e simplă.

Cel care vrea să pară că e de obicei putoare ordinară şi om în cuvântul căruia nu poţi avea încredere. Pentru că nu-i pasă de esenţe, e preocupat de “imagine şi brand”. Şi atunci, oamenii ajung destul de repede să-l ignore şi să-l evite în cercuri largi.

Cel care vrea să pară că simte că e ceva în neregulă. Şi ce face? În loc să înceapă să se ţină de angajamente şi promisiuni, se duce la un workshop de dezvoltare personală, unde i se spune că e special, unic, că aura lui va răzbate printre munţii mediocrităţii umane ca Hercule printre cele douăsprezece încercări şi că important e să fie în armonie cu universul.

Dragi fani ai dezvoltării personale,
Senzaţia inconfortabilă că eşti degeaba este cel mai sănătos şi util lucru din lume. Ea îţi spune că faci umbră pământului degeaba şi că ar trebui să te apuci de ceva folositor, orice ar fi acel ceva. Când vă duceţi la tabere de gâdilat egoul cu o pană de gâscă, nu vindecaţi boala. Trataţi temporar simptomul şi atâta tot. Sunteţi ca ăia cu ditamai punga de puroi la rădăcina molarului praf de cariat, care iau trei fiole de algocalmin în loc să se ducă naibii la dentist.

Durerea şi disconfortul sunt cele care-ţi spun că trebuie să iei măsuri. Măsuri concrete şi limpezi. Să te minţi singur că eşti special, în timp ce minim zece oameni ţepuiţi de tine dau acatiste să mori în chinuri mi se pare hazliu.

Te simţi ca o dronă fără rost? Cel mai probabil, chiar eşti.
Îţi displace acut senzaţia? FĂ CHESTII CONCRETE.

Mută-te în alt oraş, ia-ţi un alt job, apucă-te de un sport, adoptă un animal de companie, învaţă o limbă străină sau un instrument muzical. Va fi o dezvoltare personală mai utilă decât conectarea-cu-universul-în-spirala-iubirii. Vei simţi că, într-adevăr, se întâmplă lucruri cu tine şi că trebuie să pui osul la treabă, să progresezi. Iar satisfacţia că reuşeşti să cânţi singur la chitară acordurile de la The Unforgiven sau că reuşeşti să înjghebi o conversaţie în franceză fără să râdă interlocutorul de tine şi cu curul e o senzaţie reală, bazată pe rezultate palpabile.

Dacă ţii neapărat să te simţi glorios şi să nu faci nimic pentru asta, n-ai nevoie de o traineriţă urâtă, între două vârste, debitatoare de clişee. E de ajuns să bei o vodcă sau să fumezi o mărioară. Eventual combinate. Orice cârciumă de la colţ e plină de indivizi la fel de speciali ca tine.

Nu în ultimul rând: nevoia asta de masare perpetuă a egoului cu ulei de palmier şi cu vrăjeală de doi bani denotă o altă trăsătură detestabilă a unor oameni. Narcisismul. De ce au unii nevoie să audă la infinit că-s unici şi neaseMUIŢI, de la nişte oameni care nici măcar nu ştiu despre ce vorbesc? Cu ce te ajută asta? Cu ce-ţi foloseşte că aceeaşi traineriţă urâtă şi între două vârste îţi spune că toate minunile universului sunt în tine, deşi, probabil, te crede un avort eşuat? Când ai mereu nevoie să fii suflat în cur, nu un atelier de dezvoltare personală e soluţia. Mai degrabă o săptămână la sapă, să te trezească la realitate.