De obicei, în articolele mele scriu despre lucruri care se întâmplă în jurul nostru. Foarte rar vorbesc despre ce mi se întâmplă mie, pentru că nu mi se pare că e de interes public.
Dar câteodată, viața ne pocnește crunt peste bot, și atunci simt nevoia să mă confesez. Pentru că există multe persoane de care te poți dispensa în secunda imediat următoare, și care nu lasă nimic în urmă; suficiente persoane cu care petreci clipe plăcute și de care ți-e drag, dar de care, până la urmă, te poți desprinde, și extrem de puțini oameni care ți-s prieteni în adevăratul sens al cuvântului, și a căror plecare te sfâșie ca un cuțit.
Un astfel de prieten a fost pentru mine jurnalistul clujean Victor Lungu.
Evident că l-am cunoscut pe Facebook. Unde altundeva?
Mereu vesel, mereu cinic, mereu sarcastic. În perioada de dinainte de restricțiile Facebook, când articolele mele aveau mii de likes și făceam o grămadă de bani din ele. Expresia era liberă, blogurile aveau o perioadă de glorie și, cu ele, și eu.
Am avut o lansare de carte la Cluj în 2014. Dona Juana, romanul meu erotic. Pe care l-am lansat în Club Delirio, barul gay, împreună cu trupa de drag queens Veverițele Vesele.
Publicul, vesel și colorat, cum e mereu în barul gay. Printre ei, o pereche de gentlemen maturi, destul de blazați după 20 de ani de relație. 😀 De fapt, nu erau gay. Erau doi amici: Bogdan Ciuhu, care pe atunci semna Nedormitul și era cel mai haios troll din comentariile mele, și Victor, care scria la Ziarul de Cluj, și venise să vadă cum se lansează o carte printre baloane colorate și glitter.
Am râs ca tâmpiții până dimineața.
Am râs ca tâmpiții până dimineața de multe ori, pălăvrăgind pe messenger despre politică, cultură, arte, ifosele de superioritate de Cluj și mârlănia asumată de București, cărți, familii, viață în general.
Chit că ziarul și televiziunea la care lucra aveau direcție politică trasată de sponsor – și mi se pare corect, în fond, oamenii trebuie să mănânce și salariile trebuie plătite – persoana privată Victor Lungu avea păreri nefiltrate și despre ai lui, nu doar despre oponenți. Pe astea le împărtășea în confidențialitatea mesageriei. Acolo vor și rămâne.
Apoi, în 2017, am lansat un volum al celor mai bune texte de pe blog, Trollywood. Cum vibe-ul general al cărții era de pamflet și satiră, adică la el în curte, l-am invitat să vorbească la lansare, pe care am făcut-o de această dată în Insomnia, bar de intelectuali și boemi. (A se citi hipsteri). El m-a invitat să vorbim despre carte în talk showul lui. Ambele au devenit un haos colorat și foarte vesel. O parte dintre clujeni m-au certat că mă „asociez” cu Victor, pe care îl găseau „prea răutăcios”. Mie mi s-a părut un semn bun. În fond, și eu am o haită de hateri de ar umple Casa Poporului. Atât de mulți, încât, dacă se va deschide vreodată vreo aplicație Onlyhaters, voi ajunge instant pe locul I în top.
După 2017, n-am mai lansat nici o carte, pentru că m-am săturat de lipsa de implicare și investiție a editurilor din România, și mi-a devenit cât se poate de clar că singurul mod în care voi lansa o carte promovată corect va fi dacă o public eu. Dar am continuat să stăm la taifas despre de toate pe messenger. Oricât de obosită sau stresată eram, Victor mă făcea să râd cu lacrimi. Exact pentru că era „răutăcios”. Oamenii răutăcioși pot fi prieteni fenomenali, mai ales dacă răutatea e doar de suprafață, și e doar o formă de haz de necaz.
Anul trecut, pe 8 noiembrie, de ziua lui, când i-am scris să-i urez toate cele merry și happy, mi-a povestit că are în minte o colaborare. N-am mai colaborat.
Și mi s-a lăudat că a slăbit zece kilograme. N-a menționat că e de la chemo.
Am continuat să pălăvrăgim până în februarie 2024. Apoi, eu am luat niște colaborări care mi-au ocupat timpul, iar el… el se stingea de cancer, fără să spună nimănui nimic.
Niciodată nu s-a plâns că îi e rău, că îl doare ceva, că ia medicamente care îl otrăvesc pe interior. Acum înțeleg că sunt oameni ca el, pentru care conversația e un fel de oază de veselie în deșertul de nasoleală.
Apoi, duminică am aflat, hodoronc-tronc, fără preambul și prealabil, că a murit.
Oamenii inteligenți, cultivați, creativi și plini de umor sunt cadourile lui Dumnezeu în viața noastră. Și uneori, Dumnezeu își ia înapoi cadourile.
De duminică încoace, sunt vraiște.
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.
***

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Condoleanțe pentru dispariția prietenului tău.
Mulțumesc.