House of the Dragon 1 x 7

House of the Dragon nu e Game of Thrones şi nu ar trebui tratat ca atare. E o poveste de familie, o poveste despre aşteptări, inechităţi, frustrări, “ar fi trebuit să”, “de ce tu şi eu nu”, şi din acest punct de vedere, este unul dintre cele mai bune seriale de familie prezente acum pe micile ecrane.

E o scenă lungă, după înmormântarea Laenei, când toată lumea stă pe terasă, tace amar şi se înfruntă din priviri. Scena aia echivalează artistic cel mai bun cinema, genul care ia premii la festivaluri independente. Parcă te uiţi la o ecranizare cu actori ruşi stanislavskieni a unei piese de familie despre aripi frânte, părinţi chinuiţi de sentimentul ratării şi copii mediocri.

Dat fiind că o văd în al doilea episod consecutiv pe Alicent – Olivia Cooke, faptul că e sărită de pe fix, agresivă şi isterică nu mă deranjează atât de tare, chit că anulează complet tot ce a ridicat copila aia minunată, Emily Carey, în primele cinci episoade. Mai bine băgau în scenariu o vrăjitoare rea, care îi dădea un măr otrăvit şi după câteva nopţi de zbucium, apărea în locul ei turbata asta incoerentă, ipocrită şi însetată de sânge şi scandal, şi rezolvau schisma atât de cruntă în evoluţia unuia dintre personajele principale ale poveştii.

Dar ok. Considerăm că zece ani de paranoia şi misiunea de a-l f*** pe regele Vyseris cel bolnav de lepră, care se descompunea sub ochii ei în timp ce, au făcut să-i sară o doagă.

Faza asta mi-a amintit de un banc celebru. Se duce unul la casa de toleranţă şi nimereşte pe una leproasă. Începe aia să se dezbrace – bang, îi cade un deget. Trage mai tare de un fermoar. Bang îi cade al doilea deget. Dă un pic din şolduri. Bang, îi zboară p** şi rămâne agăţată de lustră. Omul nostru rămâne holbat la ea.

-Auzi, iubi, zice plictisită femeia, te urci pe un scaun s-o dai jos sau mă f*** în c***?

Mna. Zece ani de situaţii de genul pot afecta psihic un partener. Pot chiar să-l transforme din Emily Carey în Olivia Cooke.

Trecem peste asta şi continuăm discuţia episodului.

E înmormântarea Laenei, care, exact ca soţia regelui, a suferit complicaţii la naştere. Diferenţa notabilă e că Daemon n-a ales s-o sacrifice ca pe un porc de Ignat, a arătat un “nu” când i s-a propus să fie hăcuită să fie scos pruncul. Laena a fost cea care n-a suportat durerea şi a cerut să fie arsă.

La înmormântare e familia extinsă. Părinţii îndureraţi. Soţul, Daemon, pe care îl buşeşte un râs psihotic la afirmaţiile sforăitoare legate de sângele vitejesc al familiei Velaryon, mai ales că el şi defuncta au făcut doar fete – societate medievală, deci, nu se pun! – iar Laenor e gay şi, prin urmare, nu e tatăl copiilor săi.

Regina, care e acolo doar să se uite cu sictir şi frustrare la Rhaenyra. În rest, zero condoleanţe la părinţii moartei, zero relaţionare cu evenimentul, nimic. Psihoză pură.

Regele Vyseris, singurul personaj cu adevărat bun şi nobil al poveştii, încearcă să ţină familia împreună, deşi tabăra verde şi cea neagră se formează sub ochii lui.

Şi, cumva, Paddy Considine livrează un masterpiece actoricesc. Subtilitatea, buna credinţă, onestitatea cu care luptă în continuare pentru a ţine familia unită dă contrapunctul de care e nevoie pentru demenţa dezlănţuită a restului lumii. Omul are dreptate. Familia dezbinată slăbeşte şi naţiunea, şi dinastia, şi aduce numai pierderi, dezastru şi moarte, cum se va vedea în episoadele viitoare. Fiică-sa, Rhaenyra, l-a şi ascultat în episodul precedent, a căutat o căsătorie între fi-su şi fiica lui Alicent, dar tabăra verde e orbită de lăcomie, narcisism şi sete de putere.

Regele Vyseris e Ned Stark din sezonul I al lui Game of Thrones. Omul bun, onorabil, care vrea să facă lucrul corect dar, din prea multă bunătate, e orb la jăvrismul congenital care-l înconjoară. Şi, probabil, va muri mai urât decât credem.

Rhaenyra îşi dă seama că nu se bazează cu mare lucru pe bărbatu-su, şi nu pentru că e gay, ci pentru că nu-i pasă foarte tare, de aceea, după ce reuniunea familială absolut scârboasă şi tensionată se dizolvă, îl acostează pe Daemon, şi după o conversaţie de tip “ce dor mi-a fost de tine / văleu, dar mie”, urmează cea mai tristă şi anticlimactică scenă de sex, pe o beznă cum n-au văzut fanii lui Westeros de la bătălia wights-ilor de la Winterfell încoace. Pe o beznă, frăţiorii mei, de mă aşteptam să apară Night King să se bage la un threesome.

Şi bezna aia era soluţie de avarie, pentru că scena aia de sex, tehnic reîntâlnirea unui cuplu care se iubea şi se dorea cu pasiune de la primul episod, şi care ne-a dat momente ca acela din episodul al patrulea – a fost un eşec masiv şi tragic.

Chimia incendiară dintre Matt Smith şi Milly Alcock nu există şi cu Emma d’Arcy, dar deloc.

D’Arcy e o persoană queer nonbinară. Nu avea pasiune de oferit în scena aceea de sex din motive de identitate de gen şi orientare sexuală. Se putea tăia scena de sex cu totul şi trece de la sărutul regăsirii la ce urma în poveste. Poate că ar fi fost mai bine. În rest, dacă p***hb inventează vreodată categoria “scene care să ţi-o culce, pentru că ai treabă mâine dimineaţa devreme şi vrei să scapi de erecţie”, scena asta infinit de tristă de sex va fi pe locul I.

Te simţi furat ca spectator. După momentul de pasiune din episodul al patrulea, tristeţea asta de acum. De ce nu au chemat-o înapoi pe Emily Alcock să joace scena de love şi să plece iar? De ce nu au scos scena cu totul? Ce se taie nu se fluieră.

Episodul ăsta reuşeşte performanţa de a cuprinde o scenă de amor şi o înmormântare, şi de a face amorul – îndelung dorit al perechii romantice principale din film – mai trist decât înmormântarea. Subit, nu mai ţin cu Daemon şi Rhaenyra, ca pereche. E like… ok, încă o pereche blazată care mai bine face o labă.

Bun. După acest eşec copulativ, trecem la ăla micu’ al lui Alicent, batjocorit pentru că n-are dragon, care îşi adjudecă cel mai mare dragon din Westeros, Vhagar, fostul dragon al Laenei. Scena aia are mai multă pasiune şi miză decât amorul dintre Daemon şi Rhaenyra.

Fericit, puştiul, Aemond, ajunge acasă şi îi ia la miştouri şi caterinci pe fiii Rhaenyrei şi pe fiicele Laenei. Situaţia escaladează, şi Aemond dă să arunce cu o piatră într-unul dintre fiii Rhaenyrei, îşi ia un pumnal în ochi şi îl pierde. Şi scena asta, jucată de cinci copii, are mai multă pasiune şi miză decât amorul dintre Daemon şi Rhaenyra.

Apoi urmează scena minunat regizată şi coregrafiată a scandalului de la curte…

OK. Pe scurt, e un episod cu un singur punct slab, şi anume, scena de amor între protagonişti.

La final, lui Laenor i se înscenează moartea, iar Rhaenyra şi Daemon se căsătoresc, dar după cât de mediocru e amorul dintre ei, cui îi pasă?

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.