Între două orchestre nu te plouă

Colaborările dintre trupe de rock şi orchestre simfonice au un mare potenţial de fascinaţie. Concertele care rezultă din aceste colaborări nasc de cele mai multe ori experienţe cu totul ieşite din comun. Şi nu mă refer la baladele din repertoriul trupelor rock. Marile balade pe care am fost concepuţi (bine, nu eu, eu am fost concepută pe Drumurile noastre toate, deci nu mă includ în acest “noi” colectiv) sunt din fabricaţie în zodia grandorii, aşa că e uşor să-ţi imaginezi o orchestraţie luxuriantă care să ducă melomanul până-n paradisul sunetelor armonioase.

Cu adevărat interesante mi se par reorchestrările pieselor de headbang.

Sau ale pieselor ritmate, cu puternice influenţe rock’n’roll.

Acum, că am făcut un periplu istoric isteric, să trecem la subiect.

Un experiment similar s-a întâmplat ieri (22 iunie, pentru cine întreabă), la concertul Vunk plus Camerata Regală plus Bucharest Jazz Orchestra, organizat de ARCUB în Piaţa George Enescu. Din start, părea interesantă formula cu două orchestre, una de cameră, de formaţie clasică, şi una de jazz. Interesantă şi ofertantă auditiv. Păcat că nu a fost spectacol de interior; probabil că într-o sală cu o acustică bună, concentrarea ar fi fost şi mai intensă.

Dar şi aşa, rezultatul a fost spectaculos. Omul care a condus graţios întreaga desfăşurare de forţe, compozitorul, dirijorul şi geniul muzical George Natsis, a dozat impecabil “duelul” celor două orchestre, pe principiul sănătos al alternanţei la putere. Era atât de interesant modul în care prindeau amploare ba unii, ba ceilalţi, încât ai fi vrut să ai încă vreo cinci urechi, să nu ratezi nimic din ceea ce se auzea de pe scenă. E unul dintre puţinele spectacole la care m-aş mai duce o dată, pur şi simplu pentru frumuseţea experimentului. Sigur aş mai surprinde câte o particularitate de sound dată de instrument sau de celălalt.

Captivant la genul ăsta de concerte e felul în care muzica unei trupe celebre încetează să fie doar şirul ăla de versuri şi de acorduri cunoscut de toată lumea, şi pe care le-ai auzit iar şi iar, până dincolo de saţietate. Nu te duci să grohăi fericit când recunoşti mecanic un jlagăr dat pe heavy rotation, căruia ai ajuns şi tu să-i ştii versurile, ci să identifici potenţial sonor. Fiecare piesă în parte devine obiect de studiu şi de aprofundare. Aici aş insera un youtube cu Artificii pe tavan, în versiunea regândită de Natsis. Dar nu e.

Abia urmărind acest spectacol mi-am dat seama cât e de riscant pariul pentru pop-rockerii care se aruncă în experiment. De câtă forţă – scenică şi vocală – e nevoie, să poţi să domini tot acest ansamblu. E uşor să te pierzi în mulţime. Pentru fiecare trupă care duce la bun sfârşit un concert memorabil cu o orchestră, poţi număra câte zece experimente de crossover care se termină cu urechi sângerânde.

În ceea ce-i priveşte pe Vunk, lor le-a prins bine pariul. Niciodată n-au sunat mai bine. Mai plin, mai energic, mai susţinut. Probabil că era vorba şi de farmecul provocării; dar probabil că au şi fost bine “puşi în pagină” de dirijor. De aceea e important să existe un om care să conceapă un spectacol ca pe un tot unitar şi să aibă în permanenţă viziunea de ansamblu. Conştiinţa unităţii întregului şi a structurii lui e primul lucru de care are nevoie un spectacol, ca să fie spectacol, nu adunătură aleatorie şi gratuit însăilată de momente vesele. Altminteri, poţi să-ţi scrii numele cu lasere pe toate gardurile din jur sau cu cretă pe asfalt – e irelevant.

Foto: Petru Ivu.