Îţi mulţumesc, Simona!

Simona Catrina-Roman a plecat dintre noi. A trebuit să citesc de mai multe ori anunţul, să-l reiau, să încerc să îmi asum informaţia, să înţeleg ce încearcă să transmită aceste cuvinte, să mă asigur că nu e o glumă, sau că nu s-a strecurat o greşeală.

Am vorbit la telefon acum câteva săptămâni cu Simona şi cu soţul ei, Doru. Ştiţi cum e când eşti prieten cu un cuplu. “Dă-mi-o pe Simona! Acum dă-mi-l pe Doru. Mai dă-mi-o puţin pe Simona.” A glumit cu mine, m-a tachinat, a râs. Eu credeam că e pe drumul cel bun, spre sănătate. Aveam planuri: să se facă primăvară frumoasă şi să-i fac un interviu luminos în parc.
S-a făcut primăvară frumoasă, eu m-am luat cu altele, iar interviul luminos din parc s-a dus în împărăţia lucrurilor frumoase care nu se materializează.

Nu, nu scriu acest text din complezenţă. Îi datorez Simonei Catrina mai mult decât pot spune cu cuvinte. Ea, fără să mă cunoască şi fiind doar ea însăşi, mi-a dat curaj să fiu eu.
Nu am fost mereu omul asumat şi curajos pe care-l cunoaşteţi. Pe la începuturi, când nu eram stăpână pe mijloacele mele de expresie, aveam mari îndoieli legate de mine şi de modul meu de a scrie. Primeam tone de feedback idiot: Nu e frumos ca o femeie să. Femeile trebuie să scrie cu fluturaşi, căprioare, iubire pură şi toate lucrurile alea penibile care îmi strepezeau ficaţii. De mică.

Apoi, au apărut editorialele Simonei Catrina, Inteligente, tăioase ca lama, necruţătoare, ironice, autoironice. Chintesenţa modului în care “nu trebuia să scrie o femeie”.
Şi atunci am înţeles cel mai important lucru: că o femeie are dreptul să fie ea însăşi, în tot ceea ce face, exact ca un bărbat. Că nu există un mod standard de scriere pentru o femeie, şi că e inutil şi nedrept ca un organ oarecare din anatomia ta să îţi impună regulile după care să te orientezi.
Pe când eram o adolescentă nesigură de sine, Simona Catrina a fost modelul meu, inspiraţia mea, pastila mea de curaj.
Categoric, n-aş fi scris niciodată siropoşel şi stupizel. Trebuie să fii croit aşa pentru a scrie aşa. Dar dacă nu exista Simona Catrina, şi nu existau textele ei sclipitoare, doldora de umor şi de spirit critic, argumentul “femeile trebuie să” m-ar fi bântuit cu mult mai multă fermitate decât a făcut-o. De când am ajuns la al treilea paragraf dintr-un articol al ei, acum mai mult de zece ani, tot eşafodajul de “voi, femeile, trebuie să fiţi delicate şi poetice” s-a volatilizat în neant.

Am avut prilejul s-o cunosc personal pe Simona, şi i-am mulţumit pentru că mi-a fost model în acei ani de nesiguranţă. Bineînţeles, dar bineînţeles, mi-a răspuns cu câteva glume.
Mulţumesc, Simona. Mă gândesc la tine cu iubire şi recunoştinţă. Îţi mulţumesc pentru fiecare text în parte. Ele au rămas cu noi. Cea mai frumoasă parte din tine va fi întotdeauna cu noi.