Ieri, mi-a scris o fată. E fata care a făcut the extra mile, și s-a măritat cu tipul din friendzone, care face totul pentru ea. Nu are pic de amor sau atracție pentru el, iar asta transpare din fiecare rând al mesajului. Pentru că, dacă nu iubești pe cineva, poți merge la altar, poți semna 35690 de contracte, poți jura pe roșu și tot n-o să-l iubești. Și invers, dacă iubești pe cineva, poți să nu-i promiți nimic, poți să nu te vezi zile în șir, poți să te muți pe alt continent și sentimentul e tot acolo.
O bună parte dintre voi ați început s-o certați pe fată că nu apreciază minune de om. Ba apreciază, de-aia l-a luat. Dar aprecierea și respectul nu sunt suficiente pentru iubire. Când lipsește acea întâlnire magică între fibra intimă a celor doi oameni, e doar o prietenie cu hârțoagă de la primărie.
Cum se produce chestia aia, și de ce numai cu 1% dintre oameni?
Sincer, habar n-am.
De aceea, nu o cert pe fată că nu-l iubește pe tipul care “merită iubit”. Merită respectat, apreciat, merită o medalie, medalia eroului necunoscut, merită o altă femeie care să fie îndrăgostită de el. Dar iubirea nu poate fi negociată, nu poate fi târguită, nu poate fi smulsă cu cleştele, nu poate fi stoarsă cu sila şi nu poate fi prevăzută prin lege. Se întâmplă sau nu. În acest caz nu.
Nemulţumirea mea a fost mai mult pe convenţiile sociale care mă condamnă pe mine, care nu iubesc în acest mod pe nimeni, şi, prin urmare, aleg să nu-mi vând libertatea pe tichete de masă. Deci, trăiesc într-un mod onest şi integru. Şi nu condamnă oamenii care stau în relaţii fake de gura partenerului, de gura lumii, de gura părinţilor şi că ăla pune o pâine pe masă.
Dar a existat şi un stol de comentace care m-a luat în felul următor:
Da, Lorena, dar după ani de relaţie, nu eşti extatic şi înflăcărat ca la primul date.
Am încercat dialog, dar ele o ţineau insistent pe a lor, drept care, am economisit timpul ăla preţios şi îl redirecţionez aici, să facem comparaţii între iubirea matură şi relaţia de convenienţă.
A) Cheful de sex cu năbădăi dispare în ambele. Dar rămâne intimitatea.
Mai ţineţi minte momentele în care aţi fost îndrăgostiţi, oameni buni? Nici nu vă interesa foarte tare să vă coţăiţi ca iepurii în călduri. Simplul fapt că te plimbai cu Maricica, şi ea se ţinea de mână cu tine era gen: wwoooow. Maricica se ţine de mână cu mine. Mică moarte interioară.
Era aşa de mişto chestia asta, încât nici nu v-aţi grăbit foarte tare cu sexul. Vă plăcea mai mult emoţia.
După nişte ani de relaţie bună, pozitivă, pofta de sex trece, dar încă rămâne starea aia de bine şi pace, când stai cu capul în poala celuilalt, tu citeşti o carte, ăla se uită la nu ştiu ce pe Netflix, şi e aşa de bine în doi.
Cuplurile care se iubesc au asta. Ăia care stau de convenienţă împreună nu, pentru că ei n-au cunoscut niciodată intimitatea.
B) Ăia care iubesc nu-şi pot concepe viaţa fără celălalt.
Flirtezi pe Tinder cu Gogu, te scoate în oraş, aveţi patru întâlniri, apoi te ghostuieşte. Plângi câteva zile şi-ţi trece.
Oamenii care se trezesc că un partener iubit îi părăseşte după 10 sau 15 ani de relaţie se îmbolnăvesc. Fizic. Ajung prin spitale, fac atacuri cerebrale, şocuri nu ştiu de care, stop cardiac. Bătrânii mor la câteva luni după partenerul de viaţă.
De ce?
Pentru că, deşi sexul nu mai e ca în primii ani, s-a construit între ei o bază solidă de încredere şi afecţiune reciprocă, din care oamenii ăia îşi extrag motivaţia de a trăi. Ştiţi clişeul ăla cu 2 become 1? Nu se referă la sex. Se referă la relaţiile acelea de ani buni, în care oamenii ajung să funcţioneze ca unul singur, îşi completează reciproc frazele şi ştiu ce vrea celălalt înainte să ceară.
Relaţia de convenienţă nu are asta pentru că, dacă nu-l placi foarte tare pe celălalt, nu ai de unde.
C) Ăia care se iubesc îşi rămân loiali.
Încearcă să flirtezi cu o femeie care îşi iubeşte real bărbatul. Chiar dacă e cu el de zece ani. Te expediază într-o excursie în jurul pământului, de te trezeşti brusc în Mexic, cu un sombrero pe cap şi cu un mojito în mână.
Sau chiar dacă răspunde la flirt, o face în stil Mihaela Rădulescu: “lol, uite ce divă hot sunt eu, haha”, acum mă întorc la al meu.
La bărbaţi, treaba e mai laxă, când vine vorba de sex, pentru că bărbaţii sunt mai horny şi nevoia lor de plăcere fizică şi varietate e mai mare. Dar te prinzi când un bărbat e “luat” din completa indisponibilitate de a te lua în calcul ca altceva decât opţiunea de a juca cămila cu două spinări.
Şi aici, multe fraiere devin ambiţioase. “Ba o să-l fac al meu, să-i arăt curvei ăleilalte cine e adevărata femeie dintre noi două”. Stupid. Dacă te respecţi, nu te bagi în aşa ceva nici dacă ăla e milionar în industria petrolului şi-ţi lasă în fiecare seară pe noptieră un cec de 100.000 de euro. De la 500.000, te mai gândeşti. Lol.
Trecând peste glume stupide: oamenii care se iubesc sunt indisponibili emoţional faţă de alţii. Sunt committed. Angajaţi şi implicaţi reciproc. Nu de frica răzbunării sau de gura lumii, ci dintr-o nevoie interioară de a fi cu celălalt.
Dacă o gagică e măritată, dar îi zvâcneşte păsărica de câte ori trece pe lângă ea un mascul mai acătării, tipa aia are un mariaj de convenienţă.
Oamenii care se iubesc se bucură să-şi facă plăceri unul altuia.
V-am scris acum câteva zile despre bunicul meu. El şi bunică-mea au fost un cuplu perfect. El îi spunea “regina mea” – şi da, ştiu, sună ciudat şi ridicol acum, dar când e spus cu dragoste, e altfel. Îi cumpăra “ceva bun” cât putea de des. Bunică-mea făcea în fiecare dimineaţă de duminică chifteluţe, pentru că erau preferatele lui şi o ocazie de duminică în familie, şi refuza cu ferocitate să gătească feluri de mâncare care nu-i plăceau. Deşi moşul nu era mofturos şi l-am văzut pe la rude mâncând orice cu o faţă de pokerist.
Seara, dacă ea se uita la un film, sărea el pe loc să ne facă cina nouă copiilor, fără să-l roage ea. “Ce vreţi să mâncaţi?” Răspunsul era unul şi acelaşi: omletă cu slănină şi ceapă. Ne convenea să fim cu el, că ne plăceau caloriile şi grăsimile al naibii de tare. 😀
Dar dacă el avea meci, bunică-mea era cu gura pe noi: Sssst. Se uită bunicu-tu la meci.
Sigur, acest comportament poate fi copiat şi învăţat într-o relaţie de convenienţă. Dar când faci lucruri de obligaţie, se simte de la o poştă izul de forţat.
Oamenii care se iubesc au mereu să-şi spună câte ceva.
Plecam cu bunicu-meu în excursie prin pădure. Se întâlnea cu un prieten, se întindeau la poveşti. Auzea câte una care-l distra: “Trebuie să i-o spun pe asta bunică-tii, să vezi ce o să râdă”.
Se ducea bunică-mea la cafele pe la o vecină, se apuca aia să-i dea ştirile blocului. Începeau femeile să râdă. Când plecam: “Să vezi ce o să-i placă lui bunicu-tu”.
Orice se întâmpla interesant, abia aşteptau să împărtăşească cu celălalt.
După ce a murit bunicul, bunica se mai trezea: “Trebuie să-i spun…” Apoi, tăcea, că îşi dădea seama că nu mai avea cui.
Într-o relaţie de convenienţă, trăieşti o veritabilă viaţă paralelă lângă un om de care, emoţional, eşti foarte departe.
Cam aşa e cu iubirea, dragilor. Şi da, mulţi dintre voi n-aţi iubit niciodată. Doar v-aţi cuplat.
***
Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
***
Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.
cred ca e un fel de visat la Fat-Frumos pe cal alb sa astepti o relatie de genul asta. Trebuie sa fii si tu un anumit tip de om ca sa atragi asa ceva (sa fii deschis, sa creezi oportunitati, etc, nu neaparat simplul fapt sa nu fii jigodie)
unii oameni chiar se multumesc si cu mai putin, nu le e usor sa fie singuri, si pot fi multumiti amandoi cu asta. Iar daca apare Fat Frumos/Cosanzeana ideala, ar trebui sa fim mai relaxati si sa desprindem mai putin dramatic legaturile, ceea ce ar traumatiza si pe cei mici mult mai putin
(nu vorbesc de cazul acesta, ci in general)
“La bărbaţi, treaba e mai laxă, când vine vorba de sex, pentru că bărbaţii sunt mai horny şi nevoia lor de plăcere fizică şi varietate e mai mare.”
Sa nu generalizam.
Eu o sa contrazic comentariul ca genul asta de relație e print pe cal alb. Părerea mea este ca vorbim, în schimb, de o relație in care s-a depus efort, s-a investit timp și s-au făcut compromisuri. Da, corect, compromisuri. Pentru ca Făt-Frumos nu exista, în schimb povesti de dragoste între oameni care nu renunță la o relație din orgoliu și certuri copilărești, da.
Lorena, articolul de fata a urcat în top 5 articole plăcute scrise de tine! Big like 🌟 🌟 🌟 🌟 🌟
Mie nu îmi e greu să fiu singură şi nu mă interesează să-mi vând libertatea pe aranjamente fără profunzime, so, there’s that, too.
ohsotrue. mi-ai gresat cordu’, Lupe.
Mă bucur mult că ţi-a plăcut.
pfoai, parcă i-ai descris pe părinții mei. asta crează ceva standarde și așteptări pt o fată. 🙂
dar nu mi-e greu să fiu singură, deci totul sau nimic. 🙂
A mers la suflet articolul..
Eu nu am avut in familie cupluri frumoase.. Toate femeile din familie adica strabunica, bunica, matusile mele, inclusiv mama, au nimerit barbati cretini, violenti, posesivi..
Si am crescut in traumele si discutiile dintre ele..si mi-am jurat ca nu ma voi marita niciodata ca sa nu fiu carpa nimanui.
Dar..la 16 ani am cunoscut un baiat..care mi-a aratat ca barbatii pot fi si de calitate. Acum la 30 de ani, maritata cu el, ador fiecare moment împreună, inclusiv momentele de liniște, vorba ta..unul pe Netflix, altul cu ochii intr-o carte…
Inclusiv certurile sunt frumoase :))
Ne-am transformat din 2 in 1…si sentimentul e foarte placut.
Si da, fara el, cred ca lumea mea ar fi foarte trista.
Mă bucur enorm că am citit asta și îți mulțumesc! E extraordinar de bine observat și scris, de real, de lucid, de profund… te îmbrățișez